timebomb

Generalul Istorie-Alzheimer, Cuvântul și Dumnezeu

2012-02-26T12:12:00.000-08:00

Istoria se repetă. Nu are imaginație. Nici nu i se dă voie: istoria e un subaltern. Da, un general subaltern al lui Dumnezeu, în primul rînd – unul galonat, medaliat, premiat... cu trofee multe, cu cicatrici respectabile din războaie nu neapărat... dar unul fără putere de decizie: un babalâc ale cărui haine miros a naftalină, cu păr în nas și cu ochelari fund-de-borcan, fără de care nu vede la doi pași. De culori... mai bine să nu le profanăm analizându-le nuanțele prin ochii translucizi și filtrul defect al istoriei. Un filtru nazist – via Nietzsche. Foarte bine... cel mai bine ne e când tace și nu se bagă.
Dar, rare momente...
Aproape de alzheimer – va fi fost diagnosticat post-mortem, la autopsie... căci altfel nu e „științific” – e Generalul Istorie. Fără farmecul bătrânilor care și-au început regresia într-o pasă fericită, iar acum, din fericire amintită în fericire amintită, țopăie, poetic, printre basmele feerice ale copilăriei, sfidând orice formă de consecutivitate și deschizând gura raaar... numai cât să emită un aforism inubliabil. Nici vorbă: senilul ăsta dement discută cu tine într-un limbaj... hai să nu jignim lemnul... numa-n clișee latino-franco-rusești... are o dialectică materialist-darwiniană... și e de o moralitate – sanchi – i m p e c a b i l ă. Și mai are și o memorie de fier... să ne băgăm picioarele în ea...
Noroc că nu-l bagă nici dracu-n seamă!
Vine la întâlniri în costumul ăla de paradă... cu fireturi, cu sabia la cingătoare, cu o cască ridicolă cu țepușă-n vârf... convocat (destul de des, din nefericire pentru toată lumea) așa... că „nu e frumos fără el”, că „trebuie să ne respectăm trecutul”, „cine n-are bătrâni – să-și cumpere”, „cine nu-și respectă istoria e condamnat să o repete” și alte prostii. Vine... și când îi vine rândul să vorbească – e trecut pe tabelul cu „vorbitorii”... o secretară de aceeași vârstă cu el îi consemnează toate tâmpeniile în procesul ăla verbal numit, „de-a lungul vremii”, papirus, manuscris, biblie, cronică, enciclopedie sau internet – își drege mai întâi glasul, vreo 2 minute... ca instrumentiștii înaintea unei simfonii de Bruckner... de parcă cine știe ce revelații nou-nouțe ar vrea să ne aducă la cunoștință... Hmm-hmm-urile flegmatico-flegmatoide și ahham-ahhamurile lipide de batista brodată cu inițialele lui (G.A. – scrie, cu litere negre, imediat deasupra broderiei de un alb pur) sunt urmate... cum altfel?... de un discurs pe măsura costumului, mirosului, dioptriilor etc. Mi-e și jenă să-l reproduc... consum, aiurea, cuvinte...
Am fost la câteva asemenea ședințe. Sigur... incognito... sub acoperire... pe nașpa... Șpăguind, cu un fum de ganja sau cu o gură de Jack, paznicii (la fel de anacronici)... strecurându-mă, cu tupeu, printre purtătorii de ecusoane oficiale sau luând de braț o fată de-a lor. Cum ar veni, n-am surse convenționale de documentare... (de care, de altfel, mi se rupe de mic), n-am înregistrări cu prim-planuri luate în fața vreunei hărți sau a vreunui portret de Napoleon, mapele de presă și comunicatele oficiale, prin purtătorii de cuvânt, le-am aruncat de mult, le-am făcut cadou colegilor sau am făcut cartoane pentru filtre din ele...n-am de astea...
Dar am o impresionantă colecție (cel puțin, pe mine unul, mă impresionează:) de tot felul de înregistrări dubioase, făcute prin bude publice, când ei, mergeau, sanchi, să se pișe (pe noi, da... și pe voi;), pe sub mese, când, în timpul discursului ăluia, tovarășii îi băgau o pastiluță în paharul cu cola, iubi de lângă își dădea, absolut fermecător, dungulița de la chiloței într-o parte, pentru ca prietenul ei din spate să poa` să facă zoom pe cadru (și, imediat... dacă nu, la montaj... pe fața Generalului) și cu cealaltă mânuță îl strângea, brutal, de șliț... Și mai am dosarele de pușcărie a câtorva... interesante îndeosebi sub aspect artistic, strict estetic: limbaj concret, poze cu primul tatuaj, cu al doilea, cu al treilea (astăzi, probabil șterse), biletul de ieșire din pentitenciar (impecabilă lucrare!) și alte bijuterii.
O co-lecție.
Nu le vând. Le fac cadou.
Posterității – cum ar veni.
Le torn în capul Istoriei – în cascheta cu țumburuș a acestui General Alzheimer al conflictelor noastre majore. Oficiale. Verificabile.
Ca să-i arăt cât de mult mi se rupe și cât de „niciun pic de respect n-am pentru”...

Istoria se repetă, așadar... iar cel mai sănătos e să-i ignorăm repetițiile și să îi limităm influența. Și fluența. S-o sfidăm. Prin metafizică.
Opusul său, opozantul, oponentul, dușmanul (neagresiv, dar atent!), antiteza, contraoferta sau cum vreți voi, a Generalului Istorie-Alzheimer, este m e t a f i z i c a... ea... drăguța... cu înregistrările ei pe nașpa... cu ilegalitățile ei autoasumate... cu nelegitimitatea ei periculoasă. Dar și cu frumusețea ei. Cu subtilitatea argumentativă. Cu visele și, mai ales, cu libertatea... cu libertatea ei TOTALĂ!

Deci, Libertatea Cuvântului e sacră. Cuvântul vine de la Dumnezeu și este posesia LUI. Nu a tagmei legiuitorilor și nici măcar al istoriei.
Deci, există Dumnezeu: CAPISCI?!:))

Capitolul Roșu

2012-02-23T04:32:00.000-08:00

hai in brațe...
hai să mi te tatuez undeva...
hai roșie ca focul...
hai sa ma dezgheți din zăpada asta fierbinte...
hai să ne jucăm de-a roșu și negru...
hai de-a educația sentimentală si hai de-a doamna bovary...
hai de-a marchizul și marchiza de facebook...
hai de-a toamna, iarna...
și cam atât...

hai să fiu luna neagră care te iubește;
luna care îți dă viața pe rapid...

Antiadio

2012-02-19T14:14:00.000-08:00

Cuvântul ăsta-i fard - vorba-i durută,
Gura nici să mimeze nu mai poate,
Urechea minții-auzul să-și ascută

Și ochiul să accepte-afinitate.

De după munți de agresivitate
Dorința e la fel: ca nou-născută -
Neexploatată potențialitate
Ce te așteaptă după stânci, tăcută.

Adio-i un construct: adversitate...
Delir de unul sigur, cecitate,
Surzenie, non-sens, durere mută.

Un demon ce din suflete ne mută,
Ne sfâșie-n emoții separate
Și în nectar ne picură cucută.

Când iubești, dă pe-napoi!

2012-02-15T14:14:00.001-08:00

Nu!... Nu te uita-nainte.Nu-ți fă planuri. Nu fi pleonastic. Nu te risipi. Nu-ți jigni clipa. Nu te disipa în viitor. Nu-ți strofoca fengșuiu`!
În dragoste... cel puțin în dragoste... timpul nu curge într-un singur sens; elnu există decât, maxim, pentru a fixa sărbători, pentru a contempla răsărituri,amiezi, apusuri și luna, și pentru a avea de ce face mișto oamenii faini șiîndrăgostiții. Decât atunci când este compatibil cu vremea. Cu ninsoarea. Cuploaia. Cu zborul fluturilor din mai. Cu soarele de iulie. Cu lumina de august.Cu migrația păsărilor sau cu furtuna.
În dragoste, timpul curge cum vrei tu, deci. Deci, dă pe-napoi când ești pe supraconsum...dă înapoi când ești pe silent... dă înapoi când ești în stand-by și du-vă...du-vă-napoi... dați-vă dragostea pe replay... de la început, totul... de lazero ar fi ideal... de la punctul ala... de la coup-ul ăla de foudre dulce șifatal... de la primul orgasm visat și de la primul jet... de la prima guriță...de la primul tremolo...
Întoarce acele cu mâna. Întoarce clepsidra cu josu-n sus (nu există sus și jos!).Ține apăsat pe bumbul ăla de la setări până ce vezi 00:00. Încearcă să fiiexact și încearcă să-ți iasă, dacă poți (poți!), din prima. Vorbește cu ea. Cudragostea ta. Învaț-o să facă asta. Învățați împreună și deveniți experți.
Deconstruiește timpul.
Bagă-ți picioarele în memoria lui... în ceea ce-l face să fie posibil: mecanicasa brutală, dictatorială și degrabă vărsătoare de egalități.
Imposibilizează-l. Imposibilizează-l sensibilizându-l.
Făcându-l să fie el dependent de tine.
Dezrobește-te astfel.
Fii tu „omul de la butoane”. Decide tu când countdown, când gata, când da capo,când al fine.
Zi după mine: „Astăzi, timpul meu ești tu. Chiar dacă pare, văzut dintr-odirecție vrăjmașă, că peste noi au trecut luni, anotompuri sau ani, chiar dacă «vechime»e un cuvânt ce ne cutreieră, amândurora, libidoul de-l face să scadă, chiardacă îți amintești, vag și contradictoriu, de ceva disensiuni, de cevarateuri... ți se pare! Nimic din ceea ce ți se impune a fi adevărat nu esteadevărat până ce nu trece prin filtrul timpului TĂU. Prin filtrul timpului tăuregăsit – cum zic maeștrii.” Așa: mai repetă o dată. De câte ori simți nevoiarepetă.
În dragoste, timpul ești tu.
Sau e(ști) o pierdere de timp.
O pierdere de nimic.
Un nimic al nimicului, pierdut prin meandrele concrete ale memoriei – o fiță,și ea... memoria asta...

Steluțe

2012-02-14T11:11:00.000-08:00

Dragostea e atunci când minunat ai apune în celălalt ca să răsari cu bucurie în tine și tot așa...

Să ies numai pentru că vreau să reintru mai cald... oriunde să intru, dar tot în tine...

Soarele meu...

Soarele meu din zăpadă fierbinte...

Lumina din ochi este luciul cărnii tale magmatizate, vulcan cu implozie necontrolată...

Neaua de-un metru pare logodită cu banca - o fără sfârșit ipostază...

Zăpada mea...

Zăpada mea din soare-nghețat...

************

Și minima e să nu te mulțumesti în veci cu puțin; să taci mai profund decât luna...
Când rămâi cu o singură clapă învață să-i iubești tăcerea...

Steluța mea...

Steluța mea ce faci noaptea să strălucească...

Și intru și ies... și las urme adânci... asortate cu ce rămâne în mine...
Dar nu doare... decat atunci și numai dacă rănile se inchid...

Noaptea mea...

Noaptea mea ce luminezi steluțe...

Când soarele-și prelinge lumina pe un plop

2012-02-12T11:22:00.000-08:00

Când soarele-și prelinge lumina pe un plop
Și-o masă de tăcere te ia cu ea-n zăpadă,
Nici nu clipi din pleoapa-ți opacă, ci,-n glisadă,
Alunecă și pică-ți ființa strop cu strop.

Fractal de gheață

2012-02-02T11:11:00.000-08:00

Până ce-i gata cafeaua mă pun să fac câteva țigări și o bâtă;
Între timp te salut virtual, real sau cum putem și noi...
Ne străduim să demonstrăm că lumea asta nu-i chiar atât de urâtă,
Să facem schimb între dorința de-acum și-mplinirea de-apoi.

Da, dorința rostită e un viitor pe jumătate bifat –
Alungă, Doamne, incertitudinea care mocnește și deopotrivă îngheață!...
Precum ceea ce-i gata e pe jumătate neconsumat –
Și pe noi cu noi înșine unește-ne în această micuță frântură de viață!...

Ianuarie: marele gri

2012-01-29T13:31:00.000-08:00

Prefață și concluzie, sărbătoare și mahmureală, rană și cicatrice, complex și tratament, alb și negru: nimic din aceste opoziții... contrariul oricărei opoziții... „care sfidează contrariul”... pentru că neatinse... margini vag tangibile... dar atât de „pe mijloc” stare... da... atât de perfect de pe mijloc încât simetria sa rotund-feminină incită la penetrare – ianuarie e o matrice.
O matrice gri. De un gri excita(n)t...
Nu, nu echilibrul e caracteristica principală a lui ianuarie. Suntem într-un fel de bulă de ceață – să zicem... generic să zicem – care se rostogolește după cum bate vântul (și în ianuarie vântul bate!)... un vânt gri, din fier cu luminițe:)... un vânt care pe unii îi omoară iar pe alții (hmm...) ne face mai puternici... un vânt pe cât de ne-prieten pe atât de ne-dușman... un vânt ca o apocalipsă, în fața căreia toți suntem egali... pentru că îi e egal de noi. Respirăm cu greutate în bula asta... presiunea propriei răsuflări ne sufocă... bula ne aspiră și ne dă de pereți... nu cât să ne spargă capul – cât să ne suscite creierii: întru gri. Într-un gri.
Ianuarie omoară, deci: zăpada sa omoară păduchii câmpiei, larvele dăunătoare, căpușele otrăvitoare; gheața sa omoară boschetarii din canale, mirosul din fecale, fătul urât. Dar e plin de lacrimi și de sfinți de manuale, de minunății contextuale, de aurore și de fiori: deci, te face mai puternic.
Ianuarie te pregătește pentru va urma-ul pe care nu-l știi. Culoarea sa înseamnă toate culorile amestecate derivând într-o non-culoare gri-albastru-pierdut-în-negrul-topit-în-albul-camuflat – iar asta ne vorbește deopotrivă despre început și despre sfârșit. Parcă ar fi umbra unei umbre ianuarie... El este zeul neîntrecut al Marelui Gri.

Gnoză

2012-01-27T23:22:00.000-08:00

Există un spațiu pe cât de infim pe atât de infirm între supersiție și credință:
Ca între tocmeală și lege, ca între ființă și ființare, ca între foc și pară...
Tu crezi că lucrurile și cuvintele care sunt pe cale să se întâmple or să te doară;
Eu simt că sunt bune... că acum ne târâm ca niște viermi din sentință-n sentință.

O pisică neagră când apare depinde de ea, nu de tine ce face când face ce face:
Dacă se gudură, dacă îți sare în ochi, dacă se proptește în gheare și zbiară...
Ziua ta, noaptea ta, clipa ta cu tine odată or să se spulbere din afară-n afară;
Asta depinde de tine: care afară te dorește... care tace... care doar se preface...

Timpul e mort...

2012-01-13T00:00:00.000-08:00

Punctul de spațiu şi iluzia de timp care sunt dispar odată cu aproape toată materia, iar mişcarea mea va fi fost istorie uitată. Aproape concomitent cu constatarea dispar... „aproape”-le ăsta fiind, de fapt, viața gravitând în jurul aproapelui meu... excursia infimei părți de eternitate pe care masa mea metafizică... micul meu Boson Higgs... particula mea ipotetică de Dumnezeu... sufletul, nu?... o prestează în beneficiul sau în detrimentul a ceea ce m-a făcut posibil.

Sunt o zacuscă de categorii filosofice în care ingredientele sunt puse după o rețetă universală, dar osmoza, gustul, culoarea – deci, stilul... estetica – depind de priceperi particulare: câtă rațiune, cât adevăr, ce cauzalitate și ce valoare, de care libertate și pentru a cui necesitate pui... nu tu.. cine pune... de asta depinde calitatea.

Timpul e calitatea nimănui. Subiectul se raportează, cu asupră de măsură subiectivă, la un program arbitrar, eclectic, bazat pe mecanisme primitiv-dictatoriale impuse de conducători interesați. Timpul nu este natură și nu e nici cultură. Nu e natură pentru că nu respectă vremea și nu e cultură pentru că nu respectă vremurile – deși majoritatea se lasă ușor sedusă de simonimia timp-vreme-vremuri. Nu. Lucrurile acestea – care, de fapt, sunt ființe – se definesc pornind de la suflet... de la micul meu Boson Higgs... de la infima mea particulă de Dumnezeu...

Vremea e sinonimă cu clima și atât. Vremurile sunt sinonime cu memoria... și aia extrem-extrem de subiectivă...

Țin minte doar că nu țin minte nimic! Ăsta-i statusul! Asta-i memoria!

Un amendament socratic e memoria.

O superfluidă stare subiectivă...

Proiecția asupra viitorului – nici pe departe un pleonasm...ca și ăla cu „planurile” – ți se retroproiectează, iar amintirea devineuna-cu-prezentul prin asupra de „readucere în conștiință”... Un soi de implozie: viitorul atras de prezentși trecutul participând la plasma asta osmotică în măsura în care concluziilesale stau cuminți într-un colț și nu miros urât. Ajungem într-un punct în caredaca singurătate nu e, nici prezent nu e... Acel punct ne numim noi-înșine:prezentul nostru continuu... ultimul vierme rămas ființă vie după ce tot întine s-a stins... ultimii ochișori strălucindu-ți pe os. Ăla e gaura ultimuluivierme... și de acolo pleci.

Și după aia gata suferința... dacă suferință e să tedescompui voluntar...

De aia-i bine să iei jucării cu tine...

***

Așa... Și cana ta cu apă... cana ta preferată cu apa tapreferată s-a vărsat nu știu cum... iar forma pe care inundația asta simplă șisuficientă pentru ceea ce contează în ceea ce te privește a lăsat, pe covor,forma unui scorpion.

(să respectăm vineri 13-le ăsta simpatic...:)

„Am slăbiciuni pentru cine am eu chef!”

2012-01-05T14:00:00.000-08:00

Da... m-amrupt cu interviul și confesiunea lui, de la capătul lui Rigodon... adică de lacapătul capătului nopții... Louis-Ferdinand Céline... merită să-i scriu numeleca în buletin... ca pe cruce... El... „Omul de la capătul nopții”, cum și-aintitulat Albert Zbinden, un jurnalist elvețian foarte cinstit, interviuldifuzat la Radio-Lausanne... apărut (omg...) în iulie, 1957... cu aproape fixdoi ani înainte de moartea lui, la 1 iulie 1961) și cu aproape fix 10ani înainte de nașterea mea. M-a rupt!

1.
Anul trecut, francezii care i-au supraviețuit lui Céline, trebuia să-i pună 50 de flori pe mormânt... câte una pentru fiecare an... câte două pentru fiecare profeție împlinită... câte trei pentru fiecare carte-n parte... patru, poate, pentru Călătorie... câte cinci că l-au avut... și tot așa... Dar, nuu... ei au preferat să facă scandal că antisemit și colaboraționist și plm...Hai să cităm puțin din tanti Wikipedia... că ăia scriu în engleză și li se rupe lupa de fițele lu fromage prăjit...

„Céline regained fame in later life with a trilogy of books which described his exile: D'un château l'autre, (describing the fall of Schloss Sigmaringen), Nord and Rigodon. He settled in Meudon, where he was visited by several friends and artists, among them the famous actress Arletty. He became famous among the Beat Movement. Both William S. Burroughs and Allen Ginsberg visited him in his Parisian apartment during the 1950s. Céline died on 1 July 1961 of a ruptured aneurysm and was buried in a small cemetery at Bas Meudon (part of Meudon in the Hauts-de-Seine département). His house burned down during the night of 23 May 1968, destroying manuscripts, furniture and mementoes, but leaving his parrot Toto alive in the adjacent aviary.”

(nu știu... n-am găsit sursa... dacă motanul Bebert a scăpat... și e important, din moment ce practic despre el e vorba în Rigodon, și Animalelor le e dedicată cartea...)
Valoarea-i valoare, măh, muiști... și puteți voi acuma să veniți cu tot nou-romanul vostru citit ampulea de miniștri de interne convertiți, post-coitum, la filosofie existențialist-dialectică și materialist-globalistă... cu tot cu unificarea pacifistă întru mălai (pe care, app, tot el a profețit-o...) megaloteutonică sau doar galo-teutonică... să aruncați tot deșeul ăsta discursiv absolut mlăștinos și nesincer peste proprii eroi și peste proaspetele lor morminte... că și de acolo o să iasă nuferi!
Când vorbim despre Celine, vorbim despre nuferi. Celine a inventat, practic, punctele de suspensie... le-a scos de pe unde erau... de nicăieri... dintr-un fel de prister al filologiei... și ni le-a dat gata făcute... simțite cu același impuls intelectual pe care ți-l dă o pastiluță de acid cu efect prelungit... aproape la infinit prelungit... aproape la capătul nopții... numai să te țină pe tine păsărica cât l-o ținut pe papagalul lui, Toto... cu 3 ani înainte de moarte... app... nașpa, nu?... Așa te porți tu cu geniile, băhh, țară de torționari staliniști ce sunteți... în fondul vostru sufletesc niște cârpe... curve... cum făcea maestrul distincția perfectă între „damă de companie” și „curvă”... cea mai faină și exactă totodată definiție a curvei: raportarea antinomică la dama de companie!
De aici și superba „Am slăbiciuni pentru cine am eu chef!” – o bijuterie stilistică desăvîrșită, ca o rugăciune zen combinată cu o poruncă divină directă... oricât de bou ai fi pricepi asta: ai slăbiciuni pentru cine ai tu chef, ok, ești damă de companie. N-ai – ceau calu: ești curvă! Sau proastă... dacă n-ai slăbiciuni... aș completa io...
Simplu: ca o formulă de matematică primară.

Traducătorul (Irina Negrea) folosește – și probabil că îl vaimpune – termenul de „femeie de societate”... Eu prefer damă de companie caopoziție pentru curvă pentru că: îmi plac echivocul și omonimia noțiunii de „companie”,pentru că „damă” sună mai neutru, un pic, decât pur și simplu „femeie”... haichiar... să nu lăsăm femeilor exclusivitatea definirii curvei... nu suntem noicu nimic mai puțin curve decât ele... pentru că de-sexualizează sintagma...chiar așa: nu despre sex e vorba în literatura lui Celine – dacă ar fi să fimcinici: de aici și inapetența criticilor francezi din anii 60... nu-i cupsihanaliză, deci cu pulă și cu pizdă... nu ni-s curioși!...

În literatura lui Céline vorbim, vedem, simțim, auzimpointilist – așa cum (el însuși ne dă cheia... cea mai la indemână cale deacces) Seurat pictează pointilist... Cum Seurat a băgat punctele de pensulă întablou, Céline a introdus punctele de suspensie în discursul scris. Dacăstructuraliștii și-ar fi făcut cinstit treaba și și-ar fi depus la gunoipreconcepțiile privitoare la Celine-antisemitul, Celine-omul dreptei, Celine-mizantropul,Celine-colaboraționistul și alte etichete de căcat, Bardamu, el, Bardamu, ar fifost profetul literar al secolului ăstuia... nu nimeni... cum e acum.

Scurt și frumos îl definește aceeași Tanti Wiki pe Bardamu:

„Ferdinand Bardamu isthe antiheroic protagonistof Louis-Ferdinand Céline's 1932 novel Journey to the End of the Night(Voyage au bout de la nuit). Theantihero's first name, Ferdinand, is shared with Céline, the author/narratorfor whom he acts as a surrogate.^[1][a]His surname, Bardamu, is derived from the Frenchwords Barda—the"pack" carried by World War I soldiers—and mu, the past participle of the verb mouvoir, meaning to move. As the novel progresses, circumstancescompel Bardamu to give up his "baggage" of conventional morality and the optimism ofyouth.^[1]”

Un soldat împachetat care se tot mută... nu asta-i condițianoastră uman-contemporană, în fond?... Bagaje îmbrăcate ca de război, mutate dinfront în front... dezumanizate de acest continuum... zdrențuite de atâtamanipulare... rupte de casă... mereu pe drumul dintre o destinație neașteptatăși o alta nedorită... desțărați încă de la începutul călătoriei... la capătulnopții, da... dincolo de inamic... acolo unde numai nimicul își e sieși granițăși nimănui patrie... Expeditor pierdut în ceață... mort prin cine știe ce alttranșeu...

Un dans macabru („Rigodon, are, in limba franceza, douasemnificatii: un dans vechi - in care nu se fac decat pasi pe loc, niciinainte, nici inapoi, nici in lateral - si tragere la tinta. Celine asociazapana la contopire cele doua sensuri.” – explică cronicarul)... un țopăit peloc... din punct de suspensie în punct de suspensie... o chestie, până lacapăt, veselă... dacă ești în stare să simți ironia, cinismul, flitul șitandrețea totodată din spate dansului.

Muzică și pictură, ritm și dans static... un tablouapocaliptic... dar cât de moral, de cinstit – cel puțin cu sine! –, de frumos...până la urmă: da... de frumos!

2012

2012-01-01T12:00:00.000-08:00

Nimic nou – ce înseamnă „nou”?! – în afară de ce se leagă firesc cu ceea ce a fost frumos și persistă să fie frumos în noi... lângă noi... de jur împrejurul nostru, peste noi și peste- peste noi și dincolo de orice peste. Apocalipsă fie: dar să se armonizeze cu frumosul din noi...

Să ne ia cu jur împrejurul nostru cu tot și să ne ducă peste... acolo unde merită cei dintre noi care merită să fie... peste a 3-a.. peste tot... out of here^going there... acolo unde se leagă firesc ceea ce a fost și persistă să fie frumos în noi cu ceea ce e mai frumos de-acolo... oriunde ar fi acolo... viață, moarte – ce înseamnă „moarte”?! – sau viață după moarte să fie... dar să se armonizeze cu frumosul...
Să ne ia „peste noi”-ul nu e nimic – ce-i aia „nimic”?! – nou... e ceva ce se leagă firesc, precum un an ca ăsta de un an ca și celălalt... E simplu și firesc: ne ia cu frumosul din noi să ne ducă dincolo... unde frumosul fiecăruia în parte contribuie la frumosul generic... ca să nască alte frumuseți imperfecte precum noi în evoluție sau nu și tot așa... frumos generic și comun să fie... dar să se armonizeze...
Să ne ia peste-peste-le nostru – dar ce-i aia „nostru”?! –, ce... nu s-a mai întâmplat?... Am trăit... trăim lângă îngeri... printre ei... sunt jur împrejurul nostru... sunt în noi și pe lângă noi... peste noi, dar mai ales peste-peste noi... așa încât luați să fim de ei și să fim duși cine-știe-unde nu ar fi neapărat ceva nou... pentru frumusețea din noi, cel puțin. Și atunci luare să fie: dar să se...
Să ne ia firesc nimic nou-ul... nimicul să fie baza și noul să fie motorul... sau cum trebuie... Să ne ia de jur împrejur peste-le și să ne ducă peste-peste... nimic noul să ne fie fir roșu și peste-pestel-e să ne fie conducător – ce-i aia „conducător?!” –, că și așa: E! Firesc... dar să...

Să ne ia „nimic nou” – ce-i aia „nou”?! – și să ne ducă pe frontul de mai sus, deci. Unde să știm ce e aia „nou”, „moarte”, „nimic”, „nostru”, „conducător”. Și, mai ales, frumos să fie: Dar..

P.S.

M-am despărțit de 2011 de parcă aș fi condus la ultimul tren un prieten drag... out of here^going there... și dacă n-aș sti că nu există timp, aș plânge puțin.

Așa să ne ajute ce iubim!...

2011-12-31T13:31:00.000-08:00

Să fii tu însuți oricând te trezești,

Și-oriunde visu-ți părăsește perna

Să simți că ești acasă. Să gândești

Că ești eroul propriei povești,

Cu al său miez dorit să te-ncălzești,

În preajma ta în toate să citești

Cum te rescrie dragostea, eterna...

Și când de tine însuți te desparte

Vreun demon, vreun coșmar sau vreo angoasă,

Deschide-te precum deschizi o carte

Cu file goale și coperți departe,

Scrie-ți în ea tristețile deșarte,

Mută-ți ființa dincolo de moarte

Și recompune-ți drumul către casă.

În suflet îți e singuru-adăpost;

Anul ce vine-i propriu-ți eponim;

Timpul ce trece-i boală fără rost;

Tot ce se duce nici nu va fi fost;

Răul din jur e un discurs anost;

În frumusețe nu există post:

Așa să ne ajute ce iubim!...

Soare de decembrie

2011-12-27T12:00:00.000-08:00

Un soare ca un bulgăre pe cer

Din neaua necăzută peste sate:

Dorințe disipate și-adunate,

Păcate și dureri amestecate,

Și vise, și candori nenumărate

Armonizate-n cadru auster.

Nu, nu-i acolo niciun falanster

Și dincolo de ceață nu răzbate

Rumoarea fără cauzalitate,

Nici bunătate, nici umanitate:

E-un soare stins de-a sa singurătate,

Retras, discret, în nimbu-i de mister.

Și înainte de cuvânt?...

2011-12-25T13:00:00.000-08:00

(O apofazie uitată)

...ce a fost? Ce a fost înainte de cuvânt?

Nu am adormit cu întrebarea asta în minte, așa cum fac atunci când cer de la vis o revelație care să-mi surprindă conștientul. Nici nu e una dintre interogațiile care să-mi obsedeze meditațiile, să-mi submineze discursul cotidian, să mă arunce de pe bicicletă, să mă trezească din somn sau din beție, să mă împiedice să iubesc. Pâlpâie, într-adevăr, ca o luminiță difuză în întunericul câte unei priviri sau pune o pată de culoare închisă pe un peisaj strălucitor în timpul vreunei contemplații – dar atâta tot.

N-o observă aproape nimeni. Nici eu, de cele mai multe ori, nu știu de ea.

Am adormit privind jocul lin, de-a stinsul și aprinsul, al beculețelor de pe fondul crenguțelor de brad împodobite cu beteală aurie și globuri albastre, gândindu-mă discret, cât să nu deranjez rumoarea vreunei biserici oficiale, la nașterea celui ce, iată, a fost poruncit de însuși stăpânitorul suprem al cuvântului-matriță, de cuvântul-Cuvânt, la cel făcut posibil de cuvântul îndată dătător de faptă, de viață și de fenomen, de cuvântul înaintea căruia, chiar așa, ce-o fi fost?...

Setea de ceva rece, pofta de ceva dulce sau pura nevoie de a veghea cum mă trăiește noaptea la ore aleatoriu-simetrice m-au trezit de mai puține ori decât de obicei.... Să fi fost dimineață când răspunsul la această ultradiscretă curiozitate mi s-a formulat într-o teoremă a cărei demonstrație se asorta perfect cu pâlpâitul de cord liniștit al beculețelor ce-mi domina încăperea: beznă – clarobscur – lumină... și tot așa; un dans a cărei limită tinde, calm, la infinit.

De o cursivitate geografic-textuală astrologică... enigmatică dar impecabilă harta aia: chiar și spațiile ei albe reclamau cunoaștere, chiar necunoscutele ei desăvârșeau adevăruri limpezi. Asemeni tripurilor pe care le desena Columb în cartografia sa mai mult sau mai puțin imaginară și care aveau să-l conducă spre descoperirea noii lumi pe care coloniștii, mai pragmatici în insensibilitatea lor credincioasă, au și desacralizat-o imediat după, tocmai rutele neparcurse, tocmai traseele false reprezentau destinația. De o claritate de rouă s-a arătat a fi globul de cristal în care am putut citi ceea ce a fost înainte de cuvânt. Mai limpede decât un manual de istorie cinstit trăită, mai sinceră decât un jurnal destinat sertarului, mai lizibilă decât cerul în timpul unui apus senin. Un desen desăvârșit de propria sa geometrie, apofazia asta s-a proiectat în mintea mea plecată în expediția de la capătul nopții ca o ecuație cu nicio necunoscută.

Nu că mi-aș fi propus să (de)scriu ceea ce mi s-a arătat: nu sunt făcut pentru a mă grăbi cu deconspirarea tainelor îndată ce mi-au fost dezvăluite. Știu foarte bine că, odată ce îl rostești, adevărul, oricare ar fi el, nu mai e al tău, ci al celor ce îl aud, iar dacă îl scrii, practic dispare cu totul în vulgaritatea gălăgioasă a enciclopediilor.

Desigur că n-a mai rămas nimic de pe urma arderii acelui manuscris ideal-imaterial – căruia însăși cunoașterea absolută i-a aprins flacăra și l-a făcut cenușă. Sigur că uitarea e cheia acestui tip de înțelegere și sigur că ea e și sursa, și umbra, și bezna oricărei iluminări. Uitarea e semnul faptului că am știut și vom ști tot ce trebuie știut, dar că acum nu suntem pregătiți.

Și n-aș fi defel uimit ca până și acest text... în fond despre nimic... să se șteargă nu numai de pe acest teritoriu virtual, să fie radiat din acest al nimănui regat, dar și din mintea ta...

Copacul lui timebomb

2011-12-23T13:00:00.000-08:00

De Crăciun... să zicem...

Dacă te uiți atent – și ce pierzi dac-o faci?... – la copacul ăsta al lui timebomb, și dacă știi, cât de cât, să citești semnele importante pe care ți le indică natura în general și natura din tine în special, vei descifra, cu destulă ușurință, dincolo de amprenta sa inconfundabilă, de rețeaua sa irepetabilă sau de fundalul său ireperabil, conturul, decorul , dacă nu chiar și pe autorul paradisului de care, în unele momente de nostalgie, îți amintești ca de căminul pierdut al fericirii pe care o reclami, atât de des, ca pe ceva ce ți s-ar cuveni aprioric.

Uită-te: uită-te și privește... Creanga aia de unde începe coroana... o vezi?... Nu îți seamănă cu o mână a cărei arătător întins îți indică cerul? Ia-o ca pe o invitație la propria ta ascensiune, ia-o ca pe o provocare deloc obligatorie la câteva secunde de meditație asupra primei tale filosofii sau ia-o ca pe un semn de circulație al vehiculului (auto)dăunător care ești. Ia-o și du-o cu tine într-un vis, ia-o și fă-o cadou unui gând rămas gol după ce te-a părăsit cineva ce credeai că te merită, ia-o și plimbă-te de-a lungul umbrei sale pe un câmp virgin de urme de pași pe zăpadă. Compune două note asortate culorilor sale, decompune-le la loc și apoi recompune-te din ce ți-a mai rămas.

Recompune-te din ce ți-a mai rămas.

Timebomb a ales copacul ăsta să-i fie „Bradul de Crăciun”. L-a împodobit cu nimic altceva decât privirea sa, l-a luminat cu alb-albastrul cerului de decembrie, a pus pe el o beteală de zbor de pasăre, i-a spus și pus la rădăcină o rugăciune pe care a uitat-o imediat – o superstiție gândită pentru ca rugăciunea să fie auzită de cine trebuie – și i-a pus în vârf o dorință cu glas auriu:

Eu îmi doresc un Moș Crăciun al copacilor, care să le aducă acestora oameni mulți, sub coroana sa... oameni care să privească cerul ningând, plouând sau încremenit în frumusețea-i; să privească cerul prin minunata lipsă de rod și de frunze a crengilor în iarnă și să înțeleagă, în acest (de)cor de colindă tăcută, că, da, viața trăită frumos e în altă parte: în partea frumos trăită din noi. Și să n-o mai lase pe-afară... s-o cheme, din când în când, în casa sufletului lor purificat prin privire.

Moneasa: paranoia blues...

2011-12-19T17:00:00.000-08:00

Mă fac de profesie pacient sub acoperire în Moneasa. Pacient cu capu. Inventez ceva să sune savant și indiscutabil... infatigabil... infatuabil... irefutabil: deviere de la realitate în formă aleatoriu agravantă, cu accente de schizoidie în abstract; manifestări cronice de schizofrenie bibliofilă și sociofobă, mizantropie manifestată prin aluzii grave, ce pot provoca depresii majore societății; paranoia; credem că reprezintă pericol social, dar nu putem dovedi – semnat, dr. Cutare (vă zic io, mai încolo, și cum îl cheamă pe bune;) - să văd... care dracu are curaj să nu-mi dea xanax de 2... dacă nu din farmacie, barem de la el din dulap.

Că-i full acolo...
............

În liniștea de decembrie parfumată cu un izvor de apă plată călduță, izvorâtă direct din stâncă, în imortalitatea fără de cusur a liniștii aceleia, în covorul de frunze aurii acoperite cu argintul ultimei brume ascuns cu privirea... acolo... acolo să te aud că te mai vaiți că ești despresiv. Nici altă casă nu-ți trebuie, decât o foaie de cort dublă, izolată cu ceva antiumezeală și prinsă bine, în icuri de fier, de zidul de stâncă într-un unghi de 35-40 de grade... să vezi ce mansardă... ce ploi... ce ninsori... ce amiezi... Dormi cu Dumnezeu lângă tine. Ai piramidă! Ești faraon pe stânca, pe izvorul și pe covorul tău. Pe sub covorul de mușchi și frunze trece izvorul ăla despre care ți-am zis. Se varsă într-un pârâu rece ca gheața, cum treci drumul, dar nu înainte de a te invita să îți umpli toată setea posibilă și cheful de duș cu un minim de efort... cât ți-ar lua să cânți la pian o piesă de la Eluvium . Să nu care cumva să te pună naiba să pui un covor de-ăla prost de-al tău peste minunăția aia de combinație stâncă încălzită + mușchi + frunze... că ai stricat tot. Maxim un pat cu picioare de vreo jumate de metru (să aibe loc veverița, de exemplu, să treacă în treaba ei pe sub patul tău) ... un pat mare... larg... și, lângă el, cum te scoli, ceva moale, să-ți ștergi picioarele transpirate sub duna de azi-noapte.

Dacă se poate... transpirate în doi...:)

Să-ți meargă, iarna asta, playlistul cel mai frumos din tot ce ai putut selecta peste an... așa cum oamenii normali, sub acoperire sau nu, au hambarele pline, și cămările, și bucătăriile, și portofelele, tu să ai playlistul cel mai frumos din lume... cu repetițiile și cu glumele tale, cu sonurile și isonurile vieții tale, cu dragostea toată în fiecare notă curgând pe perna ta (dacă se poate... între tine și ea...), schimbându-se sau repetându-se până ce crezi tu de cuvință că merită sau că trebuie să treci la altă frumusețe. Fără să trișezi.

Și tot așa... ascultând susurul cald al izvorului de sub tine, minunile selectate în ultimele 11 luni, 11 ani și 11 vieți să te prindă ceasul al 12-lea... sau un pui de urs... sau o răceală cumplită... sau inundația... sau direct primăvara... ar fi minunat... ceea ce îmi doresc și mie.

............

Vezi?... Pe deoparte depresiv dpdv social... da și ăla fake... adică histrionic... adică doar o fațetă, deliberat dar și vocațional ludică... un heteronim expus... o tactică defensivă de genu: băhh, nu vă apropiați până ce nu vă rog io, că-i nașpa! Începem să nu ne-țelegem și ne futem viețile reciproc: io pe-a ta mai nașpa... că mă pricep la asta și, uneori, mai sunt și plătit s-o fac. Tu pe-a mea prea puțin... una că duc, a doua că n-ai ce și a treia că mi se fâlfâie că mor azi, fericit, cu tine de gât, sau mâine, singur. Restul le țin pentru mine. Dar io, de fapt, nu-s așa... cum poți să afli de la toți cei ce mă cunosc cumva empatic.

Pentru că pe de cealaltă parte, nu-mi trebuie xanax. Adică, iau, la o adică, și de 2, și de 3, și de cât ai tu. Dacă iei tu, stai liniștit, că iau și io... Dacă tu, cu mintea ta oficial dusă la biserică, cu doi copii acasă și cu carnet de șofer iei un blister de bromazepam de 1,5... nu-ți pune măcar problema că io nu iau „doo”.

În rest, îs chill... Nu poți tu păcătui cât pot io să fiu de indiferent. Și nici n-are rost, în economia pragmatică a existenței tale, să faci pe bariera aiuritului meu drum...
............

Te bagi?...

O aureolă brun-roșcată: pastel

2011-12-17T14:00:00.000-08:00

Am văzut un fel de ceață opacă, roșcat-închisă spre brun-pastel, foarte, foarte închisă... O reminiscență a luminii în apus... o pată ÎN lumină... cu care probabil, cred, lumina ce pleca nu avea ce să facă. O oblitera, o umbrea inutil și dureros, o păta... și nu se făcea să se ducă dincolo așa, șifonată, umbrită inutil și dureros, pătată... așa că a lăsat-o deasupra câmpului și așa întunecat, negru... mai negru decât negrul însuși... să profite el de ea. Ca pe o povară... dar o povară de a cărei stampă te bucuri. A lăsat, așa, un gel pufos de groapă mișcătoare în cer – pentru că norul brun-roșcat se deplasa în așa fel încât să fie în permanență în fața ta... oriunde te-ai fi uitat și oriîncotro te-ai fi dus. Groapa din negură te călăuzea înspre exact unde trebuie... unde-ți trebuia ție... nu ei.

Așa... din gestul ăsta am înțeles că lumina e bună... E bună din start că te ajută să vezi, că fotosinteză, că astea, că soarele, că luna... dar, nu... nu la asta mă refer acum. Ci la bunătatea aia, selectiv-dumnezeiască... înzestrată cu conștiință de sine și de selecție și tot. Cum te alege, ea, lumina, nu ai ști tu însuți să te alegi! Cât te iubește ea, lumina, nu poți tu nici măcar comanda... cu oricâte credite bineintenționate la purtător sau rugi prestate în folosul religiei tale. În ce fel te iubește ea, lumina, nu îndăznești să visezi... ai face stop cerebral instant.
Am mai înțeles că lumina e frumos educată, politicoasă, generoasă: nu te lasă chiar în beznă-beznă niciodată... Practic cred că și în mormînt... un licurici rămas de pe lopata groparului... un fir de cuarț dotat cu puțină lumină proprie... măcar inelul unui vierme strălucind a neant... cât îți trebuie să nu fii chiar singur: să poți medita, la nesfârșit, cu o luminiță alături...

Crezi că mulți merităm mai mult decât atât?...

Aureola mea – mi-o revendic pentru că nu cred că a mai remarcat-o cineva cât s-o eseizeze, pastelizat zeificând-o – m-a însoțit nord, vest, sud, est... zeci de kilometri. Absolut fabulos s-a mișcat în așa fel încît inefabilul ei contur să nu depășească zona vizibilă a orizontului întunecatei câmpii. Sigur că n-am putut-o imortaliza: nu există un aparat atât de performant încât lentila-i să discearnă disparatul nor-aureolă brun-roșcat de firescul ecran de beznă... și chiar dacă ar fi... am curajul să jur că „nu iese”... din cauze pe care metafizicienii privirii le cunosc prea bine.

Gol (2)

2011-12-15T14:41:00.000-08:00

Când pierzi o iubire, te-arunci în gol: în golul de tine golit de fostul plin cu iubirea din tine. E foarte gol acolo, atunci, imediat, după ce ai pierdut o iubire. E un gol neutru, gri, un gol ca un ante sau post sau non-anotimp încremenit într-o non-climă. Un coridor de ceață care non-comunică între incăperi pustii. Un gol monocord, ca o scoică în care se aude nimicul sâsâind: susurul-epitaf al cărnii expirate pe care dorința la apus ori prostia ta candidă îl reclamă ca pe un sunet de mare. Un mare gol.

Golul ăsta lăuntric face valuri de goluri și troiene de goluri face în pustiul al cărui contur ești tu, ființa ta interioară plus orizonturile vizibile sau imaginare... minus visuri. Bulboane, vârtejuri, nisipuri mișcătoare, mlaștini, prăpastii ascunse sub învelișul de gol, cataracte și izvoare pe care subteranele conștiinței tale le absorb fără să-și potolească setea, apă falsă care intră în crăpăturile scoarței secate fără să adape nimic.

Mare uscată, deșert fără nisip, stâncă eluviată, câmpie aridă. Vocabular fără cuvinte, partitură fără note, tablou fără culori. Piață depopulată, cimitir fără morimite.

Tu fără eu, întrebându-te, la persoana a doua, încontinuu, ce ți se întâmplă. Sperând că nu vei primi răspunsul intuit, pe măsură ce, iată, tot mai evident, ți se imprimă și devine amprentă. Identitate. Stare. Gol.

Un frate grec de pe timpul lu pazvante

2011-12-13T17:18:00.000-08:00

(visiting-post... cum ar veni... fiuchăring... musafir asumat, rapsodie pentru vizitator și orchestră... gazdă, doar, pentru un parazit... inocentu văr a lu timebomb... de undeva de prin ceva deltă venit... să-și împărtășească oarecum din experiență... sau nu mai știu cum să-i spun... așa l-o poreclit timebomb pe văru-su... de aproximativ aceeași aproximativă vârstă puberă dar și upgradați pă ceva ce încă nu știu: un frate grec de pe timpu lu pazvante... și în paranteză chiorul... că avea ceva defect la ochi... și care se scrie cu minuscule, ca și el... subliniat numai dacă neapărat trebe... că nu suntem la tribunal aicea!...

habar n-am ce-or băut sau ce-or fumat... nu mă bag între copii... fie ei și imaginari... mai ales și verișori primari... mie așa mi l-o dat timebomb să-l public – așa-l public, așa-l bag... cu iertăciune că am vorbit prea mult.)

Cine nu întâmpină frumusețea cu fumusețe merită să stea închis singur vreo câțiva ani... să vadă cum îi să nu-ți vină...

Închis -singur-cu-tine-câțiva-ani e, sigur, aspru, la prima vedere... dar e singura formă decent-recluzivă pe care o poate născoci ăl mai prietenos judecător din cosmosul care ești și care este!

Pentru că din cosmos vii și în cosmos te vei întoarce, fraiere: fie că-i vei spune țărânii cosmos, râului sau ramului cosmos, lui Dumnezeu sau unei flăcări fake cosmos, unui partid, unui steag, unei firme sau unei iubiri, unui deal sau unui ideal.

Nu poți să te-ntorci în cosmos mai prost decât ai intrat: n-ai voie asta! E prima lege împotriva autodistrugerii.

Și nu este pe lume prostie mai mare decât frumusețea cu nașpa s-o-ntâmpini... cum ar zice un frate grec de pe timpu lu pazvante...

(timebomb o jurat, după ce am citit cu el de față prima oară, că nu el o scris ultima propoziție)

De ce iubesc tramvaiul

2011-12-09T12:24:00.000-08:00

Nu că-mi place: ador să merg cu tramvaiul!

Merg cu tramvaiul de când mă știu... sunt un fel de fiu adoptiv al tramvaiului... adică, liniștit, dacă ar fi să îmi aleg dintre vehicule un naș, ăla ar fi tramvaiul... așa cum mi-am ales ca frate bițigla... de exemplu.

Adică îs cumva leat cu tramvaiul... așa cum arată el acuma... că nu le-am prins pe alea electrice, darămite pe alea cu cai... din (ne)fericire... Îs fratele din carne al fierului ăstuia mecanic de pe șine... boghiul lui îi geamănul de fier al piciorușelor mele din oase... Am lucrat pentru el, pentru tramvai, vreo doi ani postmilitari... de atunci ne cunoaștem cel mai bine: eu i-am văzut lui toate membrele din fontă dură și fier aliat, toate măruntaiele de oțel și toate cartilagiile din șuruburi și venele din cabluri groase și complexe... L-am văzut praf și pulbere, intrat într-un zid de pe Renașterii, cu bordul zdrobit de stâlpul de rezistență al unei bucătării de vară... la nici doi metri de dormitorul în care un cuplu își dormea somnul lin vecin cu veciul... într-o iarnă, prin 93... ca acuma... dar frig ca dracu... io, mahmur, am izbucnit în râs când am văzut faza... aflasem că n-o murit absolut nimeni din amuzanta catastrofă... din cei 5 implicați în mașina de tocat destine (în afară de vatman... scăpat cu doar vreo săptămână de spitalizare... plus cuplul vieții... un ofițer de armată care se întorcea de la slujbă și altu, rangă-plus-muci, care se bălăngănea de la un stâlp la altu cu viteza impusă de gravitație plus alcohol... și care, îți dai seama, n-o avut absolut nici pă dracu!:)... l-am văzut, așadar, în toată splendoarea lui majestuos-degradată, făcând praf practic ce voia el... Am izbucnit în râs, deci, atunc, și i-am zis lu nașu-tramvai, în timp ce-i scoteam, cu răngile, cupla de oțel din aragazu lu om și măturam cu un scuipat bucăți din craniul de sticlă securizată spulberate pe fotoliul musafirilor: „Băăă... ce lud ești! Bine că n-ai intrat în teracotă!:))” Și l-am pupat pe controler. Chiar merita. Mai mult de șase metri o jonglat cu roțile pe pavatele alea din granit ca să-i evite pe porumbei... până să reușească doar să sperie găinile din cotețul de după coșmelie, odată cu cinci amărâți cu care n-avea nicio treabă...

Da, nașu-i băiat bun... nu prea calcă el aiurea... am făcut studii pe victime și mi-a ieșit cu „respect tramvaiul”.

Și – asta o spun cu toată modestia de care-s capabil – io nu-l cunosc așa de bine cum mă cunoaște el...

El m-a văzut pe mine pe când mă ducea mama pe genunchi, desenând bețișoare și apoi inimioare pe geam... și învățând, din silabă în silabă, numele străzilor... și memorând, frunză cu frunză, copaci... Și chipuri de omuleți memorând... Sute de mii de omuleți... M-a dus, până ce am leșinat, pentru prima oară în viața mea, în costum de pionier... m-a ajutat să cobor la UTA și m-a îndreptat spre o bancă unde ciripitul păsărilor și umbra unei actuale biserici m-au trezit la – cumva – altă viață. Știu că m-am deșteptat... să zicem... mulțumindu-i cu tandrețe nenelui tramvai...

În rebelitatea fără absolut nici cea mai infimă cauză a adolescenței... pe vremea pe când eram doar timebomb și atât... nașu m-a așteptat, când fugea după mine Nedelcu de la 9, după ce-i bătusem doi dintre feciori (unu s-a luat de mine și cu celălalt mă băteam ori de câte ori și oriunde ne prindeam) și-i spărsesem geamul de la baie, îi pișasem ușa și-i înjurasem, cu tot cu ecoul casei scărilor, toată familia de la maimuță-ncoace de morți, răniți și sănătoși. La o jumătate de braț era mahula când am reușit să mă urc, cu un genunchi și cu vârful degetelor, din mersul lin a lu nașu, și să mă prind de bară. Nenea o picat pă ștrec și și-o julit pentru următorul trimestru pantalonii de lucru iar io, în majestuoasa defilare a fierului pe șine, am mai avut respirație cât să-i zic un: „Dă-te dracului de loser!”... sau cum naiba înjuram pe-atunci.

Nașu, nu numa că m-o suportat, dar m-o ocrotit în momente ca și prima beție, întoarcerea după cel mai extenuant futai, dimineața de după cea mai cumplit-alcoolică nuntă sau prima ascensiune fizică din iarna de acum 10 ani pe care mi-am petrecut-o în ghips până sus... Ca un fel de mamă fără rezerve si fecioara de fier la un loc, nașu-tramvai a fost școala mea de sociologie comparată... de mai bine de trei decenii și jumătate durând legătura asta trainică... din oțel și sânge parcă... dintre noi.

...de aia va urma...

Stare de decembrie

2011-12-07T11:00:00.000-08:00

Amintirea celei mai recente iubiri e un herpes, o dificil-nobilă pată,

Precum ceața asta fixându-și amprenta pe frunzele părăsite de păsări și pași.

Tu te duci în treaba ta, eu mă întorc la îngerii aici cumva din obligație rămași

Să trebăluiască la vindecări de a căror traume nu au fost responsabili vreodată.

Amintirea e o umbră pe dinăuntru, pe care o ascunde alt soare, când apare, dacă-l lași:

Buna dimineața, rază!, îi spui acestei viitoare amintiri luminând după o perdea mată

O privești circumspect, urmărind cum se conturează într-o coincidență ciudată...

O lună prea plină de sărbători... un soare prea pal luminând printre arbori golași.

Am vrut să scuip

2011-12-04T14:14:00.000-08:00

Am vrut să scuip – dar mi-am amintit ce importantă e Saliva...

Și să zic ceva... dar mi-am amintit cât de important e Cuvântul.

Să urăsc ceva am fost tentat... dar mi-am amintit ce importantă e Dragostea...

Și să iubesc ceva am vrut – dar nu m-a lăsat Dumnezeu.

Am vrut să te cuceresc, dar mi-am amintit cât de importantă e o Țară...

Și să te ocup am vrut... dar mi-a venit în minte importanța Spațiului.

Să îți dau un sfat am vrut – dar mi-a venit brusc în minte cât de importantă e Legea...

Și să îți arăt ceva frumos am vrut... dar m-am împotmolit de Îngeri.

............................

Să plec cu tine undeva vreau... dar înțeleg că voi da piept cu Geografia...

Și să stau cu tine acolo... dar mă tem că nu înțeleg încă să dau piept cu Moartea.

.............................

Noi suntem un pol la capătul înțelegerii Lucrurilor

Și imediat după ce vrem, pedeapsa înțelegerii lor ne Calcă.

Cum e cu dorul...

2011-12-02T19:20:00.000-08:00

o sinetrezie

În primul rând, să te trezești – dar să te trezești direct bun. Praf de bun ce-ți ești. Fum de bun. Miliarde de pixeli spulberați în ecranul-fereastră. Granule fine, fine ca și ceața asta de început de decembrie, care acoperă tot... tot ce iese din tine și intră în sinele naturii însăși... sau din sine-ți în tinele naturii... de bun... și de bună ce e ea.

Nu contează care ea. Să te trezești bun.

Dacă e să suferi, suferă! Suferă, băhh, până ce nu-ți mai simți sufletul de atâta suferință... până ce ultima fibră a sufletului tău își va fi fost dat firescul obol frumuseții pe care ai pierdut-o! Pentru că dacă o frumusețe pierdută nu e o cauză nobilă pentru care merită să suferi, atunci chiar că ești o zdreanță și... cum ziceau colegii mei de la sport... țâpă-te-n coasă!

Ar mai fi ceva de spus vizavi de calitatea suferinței... da` acuma vezi tu... cu ce te ține s-o stropești: cu Guță sau cu Beethoven, cu oglinda din baie sau cu Monet... cu alcool sau cu ganja... cu o revistă porno sau cu un dicționar și mai explicativ... vezi tu...

Când te doare propria ta bunătate, deci... când suferi până la ultima putință craniocerebrală și cardiacă și renală și sexuală și tot din cauza unei frumuseți pierdute... ei bine... de aici începe dorul.

Dorul e când începi să plângi și habar n-ai de ce... nici să te tortureze o comisie prezidată de Marchizul de Sade însuși nu știi să spui... Și chiar dacă ai vrea să explici unui înger, unei curve sau unui diavol... unul mai intim decât altul... n-ai putea din cauză că, fragmentat în miliarde de pixeli, de granule fine, de praf, de fum... de sine și de tinele natural... ești...excitată ca și când îi curge ei saliva pe sâni... sau cam așa ceva... ți-am zis... nu contează care ea...

Ești fascicul de lumeni derulat pe un papirus de himen nevăzut ești când ți-e dor.

Arșiță și atât. Zero absolut și atât. Nimic și gata.

...........................................................

Doamne... ce m-aș face fără minimalism?...

O sinucidere murdară

2011-11-29T12:21:00.000-08:00

Vorbiți cu un sfânt sau citiți poezia unor asasini: Dumnezeu ne vorbește prin copaci și prin pietre; îngerii ne vizitează printre raze, valuri și siajul păsărilor. Foarte rar creația sa secundară, omul, e purtătorul vreunui mesaj absolut. Doar atunci când se confundă cu natura și comunică în limbajul universal al acesteia... doar atunci vorbește perfecțiunea prin el.

Când tai un copac, când spulberi o piatră, când interzici cuiva lumina sau liniștea, când acoperi un lac sau când întrerupi un zbor, ești asasin. Când plantezi, când sculptezi înnobilând, când faci muzică sau când dăruiești pace, când aprinzi o flacără în cineva sau o lumânare undeva, când faci o baltă de lacrimi sau un iaz pentru pești ori când dai de mâncare la porumbei, nu ești neapărat sfânt – dar cel puțin aduci, și tu, o câtă contribuție la statusul clipei care te suportă live...vei vedea ulterior câtă... nu te grăbi: vei afla!

Nu te-ai născut zdreanță – te-ai născut imperfect, da... te-ai născut handicapat în a pricepe lucrurile complexe din directa ta vecinătate... din start străin pentru restul celor cu care împarți lumea... eminamente prost în a conduce pe – nu-i așa? – încurcatele căi ale Domnului... fără permis de zbor, fără rădăcini, fără o oglindă reală pentru sufletul tău și fără tăria de a supraviețui unei fie și mediocre catastrofe. Dar asta nu numai că nu îți dă voie să îți scuipi frustrările pe lucrurile a căror viață îți depășesc intelectul, pe aparițiile a căror aparentă slăbiciune îți transcende sufletul, pe minunile pe care nu ți le revelează ochiul opac...

Dacă pentru tine un copac e ceva ce se taie gratuit, atunci meriți ca una dintre crengile lui să-ți fie prilejul ultimei ejaculări, să atârni, cu coloana sfărâmată, în aplauzele interiorizate ale celor ce, oricum, nu aveau vreun motiv să te regrete, nicio curiozitate să te aibe în preajma lor, nicio dorință să te-ndrăgească.

Pentru că să tai un copac în baza unui act volițional gratuit, e, în fapt, sinucidere. O sinucidere murdară... pentru că nici măcar nu înțelegi asta.

Despre eleganța tristeții...

2011-11-26T15:30:00.000-08:00

Tristețea este o haină elegantă.

Tristețea e atunci când fericirea e foarte, foarte aproape... numai că nu o poți atinge pentru că tocmai te cutreieră o neîmplinire dureroasă, o pierdere insuportabilă sau, pur și simplu, spațiul dintre tine și ea nu are... sau nu mai are posibilitatea unui pod.

Să privești pe partea cealaltă... să priveși înspre fericirea atât de aproape... ea, fericirea, să vrea să fiți prieteni, tu să o vrei exact cum te vrea ea... dar să nu vă puteți întâlni decât în imaginar, să nu vă puteți auzi decât în suspine, să nu vă puteți vorbi decât prin lacrimi... și alea ascunse... și alea pe dinăuntru... da... e tristețe...

Dar ce haină elegantă!...

Uite... noiembriele ăsta, de exemplu... Ai văzut ceva mai trist... mai frumos... mai elegant? Cunoști ceva mai trist decât căderea unei frunze, mai frumos decât baletul ei irosit pe privirea ignorantă a unui trecător preocupat de propria sa decrepitudine, mai elegant decât lumina care colorează covorul pe cât de obliterat, pe atât de impecabil... pe cât de citeț, pe atât de indescifrabil?...

Să te aud.

Ești supărat atunci când nu știi, ești amărât atunci când nu îți iese, ești frustrat atunci când nu poți, ești nervos când ți se duce bunătatea, ești deprimat când ceea ce e în jurul tău se prăbușește în tine... dar astea sunt boli – chiar dacă nu neapărat ale tale. Niște boli transmisibile. Ca și viața însăși... cum ne învață medicii.

Tristețea nu e o boală. Noblețea tristeții vine din veșmântul cu care îți e învelit sufletul atunci când vezi fericirea de foarte aproape... corespondența... proiecția aureolei fericirii asupra nefericirii aurei tale.

Eleganța purtând un nimb gri... cu cât mai dificil vizibil, cu atât mai frumos.

O frunză-n râu nu-și este o cădere

2011-11-23T15:51:00.000-08:00

O frunză-n râu nu-și este o cădere –

O frunză-n râu e-un drum de cunoscut:

De la copacul-mamă înspre început,

De la „ce trebuie” la ce ai vrut,

De la ce ai iubit la ce-ai putut:

Un drum de la plecare spre-nviere.

Tu ce-ai făcut când te-ai recunoscut

În disiparea unui vis ce piere?...

Nu ai lăsat siajul său să spere?

Nu te-a sedus a a sa eluviere?

Și aura-i nu și-a lăsat mistere

În revelația cu care a-nceput?...

Noiembrie (3)

2011-11-21T23:45:00.000-08:00

Da... și mai e când îngerii dispar. Se amestecă în griul ăsta și nu-i treaba ta de ce. Te simți deprimat?... Așa - și?... Ce-ai tu la faza asta?... Cum poți să da sau cum poți să nu?... Ce, tu i-ai adunat?

Nu. Au venit ei. Și-i treaba lor unde, când, de ce și cum pleacă.

E de mare – mare calibru estetic să plece în gri. Îngerilor le trebuie un gri sabatic.

App... te-am auzit de multe ori că-ți place griul... Păi despre ce vorbim?...

............

Astăzi, 21.11.2011, m-am trezit gândind singur că ziua noastră de naștere e ziua morții îngerilor noștri. Că nu putem noi recupera cât rău le-am făcut născându-ne.

Cu viața pe moarte trecând.

Viața noastră e un lung șir de iertări... și trebuie să ne purtăm extrem de nobil, de atent, de gentil cu tot ce înseamnă natura iertării din noi, cu natura însăși și cu ceea ce înțelegem din natura exterioară.

Altfel nu-i putem readuce... nu-i putem convinge cu rugăciuni aiurea... cum observa angelicul Rilke.

............

Vă doresc un gri frumos, dragii mei iluminați... Dacă nu considerați că merită să vă întoarceți aici, nu veniți... și o să vă iubesc și o să vă respect și o sa ma rog ușor... cît să nu vă deranjeze... să vă fie bine oriunde veți fi...

Departe de oricine v-a ucis... născându-se.

Aproape de tot ce nu vă obosește.

Aproape de voi între voi.

............

CODA:

Vezi?... ziua mea-i ziua mea: pot chefui lejer... pot să mă bucur... pot să trimit mesaje în eter și pot să primesc mesaje de iubire. Îngerii își trăiesc ultima zi de viață... știi... eu nu m-am născut încă: duminică la 12... până atunci, îngerii se pot bucura de ultimele lor momente de viață.

Anul ăsta s-au bucurat minunat... Mi-au dat de-am plutit. Printre lumini și fantasme. Printre erori (da, erori... știu despre ce vorbesc) și morminte, printre sute de catarge, printre flori și printre fluturi, printre falduri și parfumuri, printre rezolvări, printre cărți de muncă, printre asistentul propriului meu zeu, printre cele mai splendide dintre picioare, diplome și alte nimicuri, printre mine și printre nemine.

Te iubesc, înger-îngerașul meu... știu că te enervează să auzi epitafuri... dar și pe mine să le tot ascund de lume.

Da

2011-11-19T19:19:00.000-08:00

da... o cameră nemobilată... cu mobilă... doar cu speranțe și întrebări...

da... și numai dorințe pe jos.

un pat încastrat in beton pe trei pereti... ca un cavou

si o perdea transparentă ce dă spre paradisul din noi înșine...

goi într-o cameră goală.

da, oricum te poziționezi ești eros și thanatos dimpreună

și da... paradisul e noi doi într-o cameră goală... ce frumos ziceai:

o cameră nemobilată... cu mobilă... doar cu speranțe și întrebări...

și noi culegând dorințele de pe jos... tăvălindu-ne printre ele...

goi într-o cameră goală.

lasă-mă atât: să pun o muzică nesfârșită... un singur refren repetându-și frumosul:

goi într-o cameră goală...

să culegem dorințele de pe jos în timp ce speranțe și întrebări cutreieră

prin sunetul ăla: eros și thanatos, un pat încastrat în beton și-o perdea, paradisul din noi înșine

goi într-o cameră goală.

Noiembrie (2)

2011-11-19T13:00:00.000-08:00

Da... Dumezeu e atunci cand noiembrie isi face bagajele. Tu stai asa, ca prostul, la usa... nu stii din ce parte vine si in ce parte pleaca... nu-i stapanesti directia... si a ta-i bolnava... Totu-i dezaxat... Si-i cu iubire, si cu moarte, si cu tot... Si cu boli, si cu bogatie interminabila, si cu chefuri nonstop, si cu ura, si iarasi cu dragoste, si iarasi...
Navaleste. Te ia cum te iau recuperatorii... te tortureaza pe drum si apoi te duce in paradis. Te trezesti acolo. Te ia cu fiori. Vomiti de atata fericire... cu fiori de noiembrie. Respiri bruma cu fum.
Bruma si fum e noiembrie. Colorat si decolorat de sine insusi... El insusi siesi hrana... cum zicea cineva.

(un fel de autoplagiat de pe facebook:)

Noiembrie (1)

2011-11-18T12:13:00.000-08:00

Noi, în noiembrie, jalonăm printre îngeri.

Sau ei printre noi... depinde de rapoarte (oficiale, scrise sau nu, înscrise în noi, de semne de recunoaștere, de tatuaje, de punctuație, de beri, de bâte, de vise sau nu) și de proporții (dintre noi și ei... de mărimi, de dimensiuni în general... dintre coduri, noduri și moduri, dintre comină și pomină... scris, ecran, scrin... cum zice fratele Jacques... unde ești când TE gândești...).

Te-ai uitat printr-o fantă, în continuarea unei lentile, după ce retina ta va fi fost domesticită întru căutarea contre-jour-ului, la un turn al cărui paznic îți dorești, de când te-ai născut, să fii?

Te-ai uitat acolo?...

Ai inovat o polemică între ei... minunații de ei... punându-i, implicit, prin demersul tău cumva angelic, în postura de a te ajuta în tot ce ai... sau nu ai... sau poate ai... dar n-ai știut... de făcut? De dorit. De visat.

Ai inovat?...

Ai simțit că revii de acolo de unde numai tu ai fost... cu nașterea ta revii... cu scopul tău și cu misiune ta revii... cu tot ce ai fost pus să faci revii și cu tot ce ți s-a dat revii... aici... înapoi... la tine... la ei... cu ei... moarte întru viață... dar câtă simțire în aceste palpitante rugăciuni...

Ai simțit?

............

Noi, în noiembrie, jalonăm printre îngeri.

Am dovezi... de-o viață adun la ele.

............

P.S.: Hai să-ți fac cadou o rugăciune... sau o rugăminte: dă-ți frumusețe! Când te așezi undeva, zi așa: Salut! Sunt baștanul înțelept. Vrei să fii pietruța mea?

Gol

2011-11-14T10:11:00.000-08:00

Știți bancul ăla cu Bulă la rectrutare... când l-o-ntrebat ăla cu se ocupă o zis că-i golgolitor... și ce face? Golgolește. Cu ce?... Cu golgolitoru. Și-o ținut-o langa luni de zile în armată, că el îi golgolitor și nu se compromite la sectoare și plantoane și faze... de nimeni nu știa ce dreaq să-i dea de lucru. L-or mutat la marină... că așa le semăna lor meseria de golgolitor... cu marina mai mult decât cu altceva:)) Și-acolo iarăși o mai frecat menta vreo 2-3 luni... că nici ăia, pe vapor, n-aveau în schemă, la pompe să zicem, ciudata profesie, sau ce-o fi, de golgolitor. Până s-o enervat însuși ceva amiral... că o venit în inspecție și i-o văzut pe toți smirnă zbârnâind printre jaloanele de disciplină ale armatei, numa Bulă a meu stătea într-un colț, fuma o bâtă și-l durea în bască. S-o intreresat șefu că ce satana-i cu fenomenu și or zis oamenii că el îi golgolitor... o venit detașat aici de la infanterie... că lu ăia nu le trebuiau golgolitori... nu știu ce să faca cu ei și nici noi, șefu... habar n-avem... dă aia l-am lăsat așa... să-și facă treaba singur. Ce golgolitor, băhh... o tunat amiralul?! Bulă (care fuma Amiral... normal!) s-o sculat în picioare... fără emoții... s-o scuturat un pic dă praf... numa cât să arate lumii că la fel de mult îl doare-n pix să-i vorbească, cât s-o respecte... la o adică... și, pregătit pentru orice întrebare, l-o privit cu niște ochi foarte tulburi pă galonat. Ce ești tu, măh?! Golgolitor, șefu! Și cum adică goglgolitor?... Ce faci tu ca și golgolitor?! Golgolesc, șefu! Cu ce?... Cu golgolitoru. No hai arată-ne și nouă! – o ordonat baștanu. Ok... da nu pot aici... de față cu toată lumea... îi o meserie mai specială asta și nu vreau să mi-o fure tăt fraieru!... Corect – o admis mareșalu mărilor... și o ordonat un cuirasat echipat de război cu americanii. Or ieșit cu el în larg, până nu s-o mai văzut țărmu, și atunci l-o chemat la ordin pă Bulă: Hai, arată-mi ce știi să faci! Bulă, caalm... trăgând ultimu fum din Amiralul ăla și după aia aruncând chiștocul, într-un arc de cerc, spre cerul căzut în mare, îi zice aproape șoptit: Șefuu!... O barcă... numa noi doi și un supraveghetor, de-a lu matele, cu binoclu... să ne asigurăm că nu suntem filmați de ruși. Amiralu, deja nădușit, nerăbdător să afle, în finalul-finalurilor, cplm îi ăla golgolitor, urlă cătă ăia: O barcăăă!... ăia se execută, vine barca... urcă șefu de stat major însărcinat cu operațiunile speciale cu binoclu la ochi să se uite după ruși... ies la vâslit în larg – vâslea șefu de stat major, că Bulă și șefu aveau treburi... diferite: Bulă și-o mai aprins un Amiral... Amiralul l-o aprins pe Bulă din priviri... în fine, ajung în largul-largului mării... nu se mai vedea nici cuirasatu... sefu de stat major nu mai putea vâsli de dureri de mîna cu care nu ținea binoclu... exasperarea ăstora se tăia cu maceta... Bulă caaalm... incisiv totodată... majestuos ca în fața celui mai solemn moment al vieții lui de până atunci... impasibil, imposibil de întrerupt... își descheie vestonu, bagă mâna în buzunarul interior de la piept și, tacticos, scoate un pai mai grosuț... din ăla de coctail... care-i bun la multe. Galben, să zicem... astfel încât culoarea sa artificial-plasticată de sfârșit de lume să contrasteze puternic cu albastrul mării de început de lume. Le face semn să tacă uluiților ălora care se uitau fix ca un vițel de Dobrogea la o poartă maramureșeană vopsită trance... în transă erau. La care Bulă se apleacă puțin peste bordul de cauciuc militar al bărcii, bagă paiu în apă și începe să sufle în el până ce în liniștea aia de respectul căreia se liniștiseră și valurile s-a auzit, clar și limpede, gol-gol-gol-gol...

.....

Așa și io!:)

(va urma)

Dorință de toamnă

2011-11-10T13:00:00.000-08:00

Cum nici visezi – așa să te cuprindă

Această toamnă în splendoarea ei;

În tine frumusețea să se-aprindă,

Naturii aurii să-i fii oglindă

Și din nectarul ei lumini să bei.

Un cadru îți absoarbe contemplarea

Și-un duh te ia cu el, să îți conducă

Melancolia, dorul, apăsarea,

Să-ți disipeze-n trena sa-ntrebarea,

Limpezitor răspuns să îți aducă.

Caleidoscop de viziuni colindă

În preajma-ți – și prin orice ochi privești

Nenumărate oaze se perindă

Un înger de-ajutor să îți întindă:

El e acolo unde îl dorești.

Arhanghelii Mihail și Gavriil – Anticiparea Paradisului

2011-11-08T11:44:00.000-08:00

Handicapurile noastre sunt grave, bunatatea noastră e extrem de limitată, generozitatea ne e strâmtă și zgârcită, iubirea închis-apatică și calitățile dublate de tare mult mai puternice, din moment ce avem nevoie de corespondențe celeste atât de complex-minunate precum Acești Arhangheli.

Cred că Divinitatea, când creează, creează mijlocuri: stări pure, neutre, goale... lumini fără culoare, lucruri fără conținut, fără formă... abstracțiuni fără conștiință, tronuri fără ocupanți, porunci nenominale, idei nepuse în practică, suflete fără trup. De aceea Sinaxarul vorbește despre ziua aceasta în termeni ca „În această lună, în ziua a opta, pomenirea Soborului mai-marilor Arhistrategi (arhangheli) Mihail şi Gavriil (şi Rafail), şi al tuturor cereştilor puteri celor fără de trup.”

De cealaltă parte a Creației suntem noi... e reprezentarea (ne)înțelegerii noastre... a îndoielii, a aroganței, a prostiei sau, pur și simplu, a incapacității noastre inocente, indolente sau incoerente de a ne adapta la frumusețea din jur.

„Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup” este replica lui Lucifer-cel-nereușit... faza sa acceptată, revizuită și adăugită, absența aroganței din ecuația complicată a ierarhiei... a logicei axiologii: primul dintre comandanți – responsabil cu adevărul, cu integritatea și cu credința. Cum minunat de logic, „prea frumosul şi prea veselitorul Arhanghel Gavriil”, completează splendidul univers angelic: El ne ajută să înțelegem ce vedem, să deosebim banalul de fantastic, știrea de veste și vestea de profeție, visul de viziune, realitatea de revelație. El e aureola din jurul frumuseții... evidențierea acesteia în ochii ingnoranți, bolnavi de orbire interioară.

„Putere fără a forța” – e unul dintre mesajele luminoase, transmise prin lumină de către lumină, întru iluminare... Anticiparea Paradisului. Mijlocul e mijlocit de Îngerii din Legiunile Lor.

Cu Ei a început totul și, în trâmbițele Lor, acest tot se va încheia.

Soldat underground

2011-10-31T10:10:00.000-07:00

În mintea lui e pace. O defensivă calmă –

În parte construită, în parte revelată,

În ochi, în poezie și-n gesturi afișată:

Soldat ce strategia și-o desenează-n palmă.

Când cerul plouă toamnă aurie...

2011-10-26T13:13:00.000-07:00

Când cerul plouă toamnă aurie,

Când poleiază frunza-n chihlimbar,

Povestea eșuează-n poezie,

Iar planurile pier în arbitrar.

Nici cât o frunză ești pentru pământul

Pe care-l calci, banal împovărându-l,

Neliniștind covorul-sanctuar.

În mersul tău nu-i nicio alchimie

Și niciun înger îți va lua-n chirie

Sensul parcurs de-acest itinerar.

Un vânt rebel enigma își adie,

Îți dă, de ziua ta, un vers în dar,

Îți ia cu el fireasca erezie

Și îți fumează sufletul de jar.

Absurd în astă toamnă ți-e avântul

Și disipat în mii de stări ți-e gândul

Ce-ți țese-un previzibil avatar.

Indecidabila melancolie

Te ia copil de suflet, și-o să-ți fie

Veșmânt de iarnă, hrană și altar.

Un an aici, cu timebomb

2011-10-24T11:00:00.000-07:00

Iniţial un produs livresc al unui vers cu valoare de verset, timebomb a luat, în interiorul intim al minţii mele, aura unui profet, autoritatea unui papă, valoarea unui alter-ego şi comportamentul unui poet: un status permanent.

Copil imaginar, bicicletă, copac, zburător, aparat, bombă în stand-by, înger, cuantă, antonomază, conştiinţă anamnetică, stare de graţie, inocenţă încremenită în autocontemplare, evadare din prezentul mediat în prezentul i-mediat, autorimă, astru, urmă şi urnă, ecran şi scrin, diferenţă şi interferenţă – timebomb e gradul zero al unei amintiri de sine în derulare, o încercare de seducere a realului de către imaginar, o forţare tandră a trecutului de a-şi mântui inexistenţa. O spălare de suflet... da... dacă e să ne tratăm cu duritate cicatricile... aceste amprente aposteriorice, probe juridice în rechizitoriul procurorilor de apoi.

O reconventire? Nu ţin minte să fi fost enoriaşul vreunei biserici, partizanul vreunei tabere în război cu altă tabără, conferenţiarul vreunei doctrine sau membru al vreunei administraţii. Nu în viaţa asta, cel puţin. Nu conştient. Dar copilăria mi s-a părut dintotdeauna o religie în sine şi de sine stătătoare: cu practici enigmatice şi ritualuri incoprehensibile, cu zeităţi evidente şi cu crezuri asumate... incontestabil pură şi dură în sinceritatea sa activă, fără rest. Dacă să te întorci la valorile copilăriei înseamnă să te reconverteşti, atunci timebomb e un fel de reconversie meta-socio-temporală, o revoluţie a evoluţiei, o reformă a formei, o aprofundare a fondului.

Un an – și mai ales un an cu timebomb – nu înseamnă nimc în plan temporal, spațial, terestru, fizic. Fidelitatea nu e o valoare în sine, decât atunci când vorbim despre fidelitatea de sine. Iar fidelitatea de sine înseamnă ocolul sensibil și inteligibil al eului ales în jurul propriilor asumări. Tot așa cum „aici” e un loc în care limitele nu limitează, ci deschid: delimitează diferența sinelui de indiferența de sine.

Indecidabila octombrie

2011-10-22T13:31:00.000-07:00

E gri. Spre alb, spre negru, spre albastru... Roșul tinde la gri și galbenul tinde, trecând prin verde și brun, la alt gri. O asimetrie simetrică în inconstanța ei. Lumina trece printr-o prismă gri: radiații complexe intră printr-o și ies dintr-o lentilă gri, anihilând, odată cu ansamblul, voința, dorința, puterea culorilor, simțurile. Ochiul obligă glanda pineală, dezvăluindu-i o cromatică imposibilă, la sensul impur al dualității plus-minus. Și o amorțește, încremenind văzul, în indecizie.

Octombrie reclamă meditația asupra unui punct mort, a cărui forță difuză, diseminat-penetrantă, transcende concentrarea. Nu există nimic fix în octombrie. Avem o dihotomie anarhică – un clivaj excentric: briciul taie prost și niciodată nu nimerește mijlocul.

Nimeni și nimic nu ne privește în octombrie. Nicio privire nu poate, niciun zeu nu-și permite, niciun fenomen nu e stabil. Timpul e scos din calcul, iar spațiul e relativ. Materia se transformă, iar spiritul se disipează. Mișcarea e aleatorie, iar alteritatea e iluzorie. Octombrie e o gară uitată de trenuri, în care ai ajuns doar tu... cu întâmplarea și cu griurile care te-au îmbrăcat în ele, cu lipsa ta de destinație... alb-negru expandat, risipit de vântul venind din nicăieri... vuind de pretutindeni.

În griul lui octombrie poți, dacă vrei să te doară, să citești vestea că de undeva, cineva, ceva vine. Dar nu vei afla unde, cine, ce... decât dacă iei forma, dacă intri în fondul și dacă te confunzi cu acest gri:

Nu o fă!

Dacă mi-aș pune acum un termometru, ar imploda... așa cum dacă te-aș îmbrățișa, m-aș împrăștia în particulele acestui gri elementar.

Ziua în care voi scrie despre Dapyx...

2011-10-20T15:51:00.000-07:00

Ziua în care voi scrie despre Dapyx va trebui să mă găsească pregătit...

Lângă copacii mei și reciproc valabil, lângă cei 2-3 câini sau câți or fi, privind cele aproximativ câteva pisici cum își torc plăcerile pe zidul balconului înflorind, două rațe mute dând din indiferența mersului și celorlalți și admirând cum cade lumina pe tine, în timp ce te joci cu nasturele de la bluza albastră cu flori negre și nu știi dacă să-l deschei sau nu...
Timebomb va fi crescut și va fi fost plecat în cine știe ce expeditie... n-o să-i ducă nimeni dorul când știe cât îi poartă peisajul grija... În umbra pe care o face cotul tău pe iarba ajutată de razele de sus ale amiezii voi ști să citesc ce și cum se întâmplă împortant pe planeta asta... dacă chiar se întâmplă... știind că nu se-ntâmplă.

Da, o să zic fiecărui unghi pe care ochii obosiți îl recunosc ca fiindu-le balsam... da, o să-ți răspund și ție la orișice întrbare... da, mămăruței care o să te confunde cu vreo floare... da, cerului oricând-și-la-orice-oră... da, păsărilor... da, melcului de pe baza bolovanului ăstuia ce-mi ține lor de birou... da, fumului irosindu-și efectul pe inspirația mea.

Voi fi cu totul în față atunci când voi scrie despre Dapyx: față în față cu totul. Voi avea frumusețea din mine și cerul luminat deasupra. Voi fi cântărit fiecare nucleu al fiecărui cristal și voi fi expandat până la diseminare fiecare teorie. Voi fi terminat de expus toate prefețele, iar visurile îmi vor fi devenit trecut în chihlimbar.

Așteptările se odihnesc fericite în eternitatea unui cimitir secret, liliacul miroase de-ți ajunge toată vara și toată toamna, iar umbrele... da, umbrele nu prevestesc nimic în afară de un joc infinit al mărgelelor de rouă, de ploaie sau de fulgi, în forma lor. Ele vor fi conturul sufletului meu la adăpostul frumuseții tale...

În ziua în care voi scrie despre Dapyx.

duostază

2011-10-17T13:13:00.000-07:00

timebomb nu e fricos, dar acum experimentează teama. nu e consecutiv, dar acum își însușește dialectica. nu e contingent, dar acum încearcă să-și înțeleagă întâmplarea. nu este nici necesar, dar își savurează destinul.

s-a regăsit în niște firicele de aur și argint aproape invizibile, revelate din interiorul spre suprafața unor roci culese de pe platoul unui munte condamnat la pulverizare, așa încât a vrut să rămână în grota stâncii care se vede numai dinspre apus și care e luminată doar o dată, scurtă, pe zi... dar ce lumină!, ce dată!, ce apus și ce pulverizare! s-a rostogolit printre cutele ilizibile ale cearceafului unei camere de hotel, într-o lumină difuză: un albastru electric pe ecrane albe, gri si negre, i-a luminat răsfățul... ohh... ce albastru!, ce electric!, ce ecrane și ce răsfăț! a licărit pe frunzele galbene și roșii și pe cele încă verzi, în bătaia unor raze reci, supraîncărcate de fotoni, în picăturile instantaneu înghețate care și-au găsit adăpostul ideal în infinitatea caleidoscopică a unei indescifrabile simfonii de culori erotice... ce raze!, ce fotoni!, ce erotism și ce picături!... și s-a mai aflat în fiecare milisecundă a unor conversații aproape intergral constituite din șoapte... din șoapte de iubire, din respirații inaudibile, din reverberații de unde fără particule, dar care pleacă de la simț și ajung la simțul dorit cu exact viteza luminii aceleia... propagată de apus, de raze electrice, de fotoni simfonici. ce conversații!, ce șoapte!, ce reverberații și ce viteză!...

poate că îngerii au lovit excitând, deformând platul și înnobilându-l cu blazonul ermetic, descifrabil doar de lectorul care l-a scris prin ochii celor cărora le-a fost dedicat... o delicată dedicație a zeului. o Deicație. răsplată pentru cei care au înțeles.

teama lui timebomb: de dialectică, de întâmpare, de destin. frumusețea acestei temeri: firicelele de aur, cutele unui cearceaf, licăriri caleidoscopice, simțuri iluminate. teama lui timebomb e sinonimul frumuseții și e calea spre adăpostul fericirii... așa cum cutele unei stânci sunt creația aceluiași spirit care și-a scris mângâierile pe cearceaf... pe frunze... pe șoapte. sinteză a sinesteziilor... o sinestază mântuibilă în duostază.

Trăiesc în compania unui vampir energetic

2011-10-13T11:13:00.000-07:00

Trăiesc în compania unui vampir energetic.

Singurul motiv care ma împiedică să-i rup capu e că îmi umplu patul de rămășitele lui,

De bolnavele lui rămășițe.

Am avut, de-a lungul aspirațiilor sale, multe relații cu vampirul meu energetic;

Ne-am fost rând pe rând starețul și călugărița, bolnavul și asistenta personală, poetul și antimuza, amanți platonici –

când am fost amanți platonici a fost mișto. În rest a trăit din expirațiile mele.

Mă bântuie demult vampirul energetic: e o comoară pe care n-am cerut-o, e o binecuvântare nedorită, e un nectar ce nu se poate bea.

A venit să mă mântuie, dar de atunci doar bântuie.

Și dansăm unul prin altul ca niște rămășițe de fum... ca o cenușă invizibilă a unei relații arse inainte de a se fi consumat.

Nu s-au inventat încă asociații pentru bântuiții de vampiri energetici –

Dar casa mea e viitorul muzeu al acesteia, iar budoarul meu bibliotecă de înaltă performanță

Va fi altarul: altarul va fi după ce victoria se va fi fost consumat.

Obosiți, răniți, supți și bolnavi – dar niciodată morți! – îngerii mei, care s-au luptat cu vampirul energetic, vor guverna eternitatea acestui spațiu în sfârșit mântuit.

odarvaicecomoara...

2011-10-12T20:20:00.000-07:00

- varianta pentru începători -

oricine, dacă nu a găsit, va găsi o comoară... el însuși o comoară cel puțin găsind în jurul lui sau în el însuși prin destin... oricine!

măi... tu ești, comoară? – da, păvăluț... imi pare bine... dar ai mare-mare grijă: nu mă lua cu odarvaicecomoară, că mă urc pe tine și-ți rup capu!...

pe comoară o iubești indiferent de standarde... de ce ți-ai dorit de la ea... de visuri... de norocul pe care-l ai sau nu... de vise. pe comoară o iubești... că alta nu mai pupi... comoara e tot ce ți-a mai rămas după ce ai terminat cu competențele – iar tu... la cât știi că ești de incompetent, comoara te-a scos... altfel te duceai dreaq cu competențe și incompetențe tale cu tot și încă jucai la aparate.

problema cu „ești al comorii” se rezolvă dacă nu faci mișto de ea... adică n-o rupi în pargmatisme imediate sau în antonomaze fake: nu vinzi tot și te muți pe insulă, nu cheltuiești toți banii pe ganja, nu te spargi în figuri, nu-ți iei kawasaki ninja, nu-ți cumperi un hotel! nu te duci la capatos cu fata lu ogică și nu ai ce căuta în prezența ăleia care doar cu banii ăștia receți îți dă pizdă. nehh!...

te încui cu ea înăuntru... înlăuntrul ei... si zici tare: o, dar, vai!, ce comoară!!! și după aia vezi tu cum reacționează și, în funcție de reacțiile ei, te descurci...

să nu te aud după aia cu: m-am intalnit cu o comoară și comoara a zis: odarvaicecomoară!... că n-o să auzi altceva din gura mea decât un „mori, prostule!”... încă și ăla spus pe silent.

comoară... auzi tu: comoară!... odarvaicecomoară...

Octombrie devreme

2011-10-09T13:13:00.000-07:00

Octombrie, când încă nu e toamnă, e amintirea adormită a verii. E somnul ei ultim, trezit într-o dimineață altfel. Octombrie e buza prăpastiei dintre vară și toamnă, muchia cea mai subțire dintre cald și frig, dintre lent și brusc, coarda sensibilă dintre istorie și isterie. Octombrie e o muzică de meditație din crescendo în descrescendo, e axul labil al emoției care învârte entuziasmul și melancolia, bariera stricată dintre pragmatism și poezie, dintre secetă și inundații: balanță indecisă.

Octombrie e luna lui „încă” – e, pentru toamnă, ceea ce e mai pentru primăvară... doar că în sens opus mișcării mercurului în termometru. Banal dinlăuntrul zidurilor, solicitant outdoor, peisajul lui octombrie e nimic sigur. Zarurile sunt aruncate în octombrie la un loc cu lucrurile – dar sunt aruncate la locul lor: în natură... E un joc cu reguli clare, dar guvernat de hazard. O partidă de șah la noroc. O înfrângere sau o victorie subită – care, odată petrecută, nu mai interesează pe nimeni. Un deznodământ din care de reținut au fost intriga și punctul culminant.

Pețiolul a obosit de aventurile frunzei și și-a trimis stăpâna la pețit pământul. Ea va fi elementul celebru din covor sau parte oarecare din textura sa invizibilă – aceeași partidă îi va stabili destinul. Un vers particular, un capriciu al vântului sau o aripă a scos-o din gălăgie ca o să o includă în elegie. Titlu sau doar o metaforă de neînțeles strecurată în subtext, frunza asta e axioma si esența arhitecturii în a cărei componență s-a dus din proprie ințiativă sau la care a fost condamnată: marea și discreta arhitectură care se schimbă odată cu noi.

Acest octombrie e devreme. Octombrie târziu va fi altfel decât astfel: un astfel maturizat. După ce balanța se va fi decis.

Haiku

2011-10-08T12:00:00.000-07:00

perete uscat:

pânză în vremea toamnei

deja sosită.

Despre moarte

2011-10-06T12:24:00.000-07:00

În sine, moartea e un zbor. Aproape metonimic la fel precum aproape metaforic. Știm de unde... nu știm unde. Dar nu e așa orice drum „în viață”?... Nu asta ne învață orice drum? Nu a pățit oricare dintre noi să înceapă să meargă de undeva bine delimitat în mintea sa și să realizeze că e altundeva decât orice destinație imaginată?... Să pornească clar și să ajungă confuz?... Să se ducă într-un fel și să nu se mai aducă la fel?... Să se mute și să ajungă să locuiască total diferit decât și-a propus?... S-o ia de la zero și să ajungă la minus?... Sau de la minus la terminus?... Să-și creeze o identitate și să-și dea seama că e perceput complet diferit de cititorii identității sale?... Să-și cultive ascendența și să-și constate descendența?... Să plece azi și să (nu mai) ajungă în veci?...

Moartea e aproximativ fix așa... dar invers... dacă mă-nțelegi: adică zbori de-aici... de unde știai, oricum, că zbori – undeva unde, oricum, știai că ajungi... Unde, nu aveai idee – dar lipsa de idee nu este cea care îl definește pe „unde”? Undeva de unde nu mai vii... sau, dacă vii, nu mai știi că ai venit și nici de unde... maxim pe unde... dar nici asta complet.

Dacă moartea nu ți-e prietenă, te ia urât. Tu cum l-ai lua (cum l-ai luat... te intreb) pe un neprieten?... Pe unul care te-a înjurat toată viața și, atunci când v-ați întâlnit de-a lungul ei, a plâns că te vede, te-a blestemat că ai venit... s-a rugat să nu mai vii?... Cum? Cum l-ai lua pe unul care ți-a făcut, toată viața, reclamă proastă la toți cei cărora i-au dat viață, la toți cei cărora le-a dat viață, la cei cărora le-a luat viața sau la cei cărora i-au luat viața?... Cum l-ai lua pe unul care a trăit toată viața cu ideea că ești dușmanul vieții lui și a vieții însăși?

Când tratezi moartea ca pe un profesor, moartea te ia ca pe un elev – cu o oareșicare tandrețe de maestru aplicată pe discipol. În fond, moartea nu face altceva decât ne dă lecții pe întreg parcursul vieții. Moartea e materia de bază a vieții, iar morțile sunt lecțiile ei. Aplicarea morții pe propria viață e disciplina. Sigur – una în care nimeni nu e calificat, nimeni expert, nimeni savant. În care cu toții suntem egal de proști – dar nu cu atât mai frumos?... În care nimeni nu ia note maxime și nimeni nu inovează; toată lumea conduce și fiecare este condus: moartea e esența democrației și legea de bază a oricăriei cetăți.

Când tratezi moartea ca pe o iubită, moartea te va iubi. E greu să fii iubit de moarte – nu atâta pentru că îi e ei greu să te iubească (oricum, principial o face matern și la fel de egal cu toți), ci pentru că în viață e greu să porți pecetea iubirii de moarte. Și atunci când e dragoste, e o dragoste ascunsă, intimă și sumbră... o relație considerată nepotrivită, privită ca o tară... tratată ca atare. Numai cei foarte triști, foarte ocupați, foarte curajoși sau foarte înțelepți își permit să o iubească. Cei veseli, cei singuri, cei lași și cei proști nu o pot iubi, pentru că e la polul opus al percepției lor în ceea ce privește viața. Însă pentru cei ce o iubesc moartea e zeul – iar zeii ne tratează preferențial, raportat la dragostea noastră față de ei... după cum ne garantează Bibliile.

Tu cum tratezi moartea?... Ce tratament fabulatoriu, ce tratament medical, ce tratament temporal, spațial, abisal aplici asupra morții?... Când de fapt știi că ea e scriitorul, ea e terapeutul, ea e ceasul, metrul, cuanta?... Aprioric o știi.

Cineva zicea că indiferent care e subiectul despre care scriem, de fapt, despre moarte scriem. Moartea e preocuparea cotidiană din timpul vieții. Cum cred că viața va fi preocuparea cotidiană din non-timpul morții.

Moartea este jocul apusului de-a răsăritul pe partea cealaltă.

Moartea e restul dincolo de care poți număra altfel decât în sensul invers al numărătorii de acum.

Addenda:

· Carol Varga Zilele trecute, mă gândeam că, de la niscai istorici precum Herodot şi Iordanes, am aflat că la şcoala aia a lui Zamolxe, una din materiile de bază era Nemurirea... Se pare că examenele nu erau prea sofisticate... Pur şi simplu, cel care nu a asimilat şi înţeles lecţia, mai devreme sau mai târziu, a decedat... :-)))

7 minutes ago · Unlike · 1 person

- Lucian Valeriu ‎:)) dincolo de gluma... care nu e neaparat gluma... ca fix asa e... Zamolxe a invatat de la Pitagora treaba asta. La scoala aia, Nemurirea nu ca era materia de baza, era Materia! Observa ca si acum, la LHC, de exemplu, tot despre asta e vorba... cauta baietii esenta din lucruri, Piatra filosofala, Graalul, miezul din Apple sau Bosonul Higgs... nu tot despre aia vorbim?...

Pisica știe!

2011-10-05T10:11:00.000-07:00

În calitatea ei de re...reîncarnare ultimă a restului vieților compilate dialectic – între care apropiata lui Lucifer, zeitate de faraoni, protejata poeților sau simbol al alchimiei merită reținute ca date ale unei istorii important-subiective –, pisica știe! Pisica nu are doar 9 vieți vizibile, ci și tot atâtea morți invizibile... care, pentru ea cel puțin, sunt mai importante decât viața asta și moartea care-i va urma – oricum, ultimele... vulgar-cronologic punând problema.

Pisica știe de dinainte de a se fi născut cum va sta treaba în următoarele clipe, indiferent care ar fi clipele și oricare ar fi treaba. Faptul că nu se implică se explică prin aceea că intervenția ei ar complica lucrurile, făcând-o complicele lor. În plus... ca să fie și mai complex ansamblul, pisica știe la modul liric... Așa că exclude povestea, ignoră epicul din ea, pentru că de fapt nu a trăit-o încă și nici nu are chef să o trăiască la un loc cu toți muritorii de rând...

Da: pisica ne disprețuiește. Tandrețea ei pentru unii dintre noi este doar o formă a condescendenței, ca în fața unui corp dependent de toate... handicapat, suferind, muribund... cum de fapt suntem încă dinainte de a ne fi născut... mult după pisică... la fel de cronologic-vulgar vorbind.

Ea s-a născut pentru răsfăț – și răsfăț e celălalt nume al pisicii. Când „îți iei pisică”, îți iei pentru că ai un surplus de răsfăț în tine pe care nu ai pe ce-l irosi. Ca un fel de robinet cu garnitura stricată, ca un furuncul deversându-și puroiul, ca dintr-un prister fără capac îți dă răsfățul pe-afară. Mina de răsfăț din tine își transformă comorile în umori... și mori din prea multe rumori... și din prea mult autorăsfăț mori, la un moment dat, fără pisică.

Dar când îți iei pisică, de fapt ea te ia pe tine... Ești obiectul manipulat al subiectului pisică. Păpușa ei ești – poate mistic-preferată, pentru că aleasă și întâmplător culeasă „de pe jos” – un fel de mecanism de obținut răsfăț, pe baza unui credit împrumutat de la banca eternității lirice... unde fiecare o să intrăm cu ceva... cândva. Sau nu.

Dacă noi suntem animalele sociale ale haosului ordonat, pisica e animalul metafizic al neantului coordonat...

O bucată din noapte cu Cornel

2011-10-01T22:33:00.000-07:00

Cornel e o comoară de cățel și nu-l cheamă numai Cornel... Îl mai chemă Iosif, Apollo, Puștiu, Albrecht, Pafnutie, Craiu, Dorel, Hello, Dolly sau Rex sau... cum dă Domnul când trece cineva pe lângă el... Odinioară, când eram mic-mic, îi chema pe toți Cățel și nu se supăra nimeni... asta în treacăt fie spus. Azinoapte, de exemplu... cel puțin între doișpejumate și unujumate-două... pe Cornel l-a chemat Iosif-Cornel, așa, cu liniuță... iar când l-am mângâiat i-am zis și o fost perfect de-acord. Cornel e un cățel nobil, așa că merită multe nume... cum aveau ăia nobili pe bune sau nu... trei rânduri de nume merită Cornel... Io îi zic numai Cornel, acum, ca să fie mai scurt.

Lumea îl iubește pe Cornel aproape necondiționat... lumea care îl cunoaște pe Cornel... zic... Cornel, la fel, iubește pe toată lumea... cu puțin și chiar cu mult peste iubirea lumii față de el iubește Cornel... zici că tot cât se prezintă, numa` un ghem de iubire îi... Cornel știe să iubească matur sau pueril, soldățește sau de circ, protector sau subtil, distant sau apropiat, mecanic sau sufletește și, ca un dealer cool, îți dă de care meriți imediat ce se uită la tine... uneori, când îi în formă, nici nu trebuie să se uite... Îți dă de care ai și tu... fix de aia... iar dacă n-ai, îți împrumută Cornel una. Așa că, repet: cine nu îl iubește pe Cornel, numai că nu-l cunoaște se explică.

Ziceam că azinoapte, „la cumpăna dintre luni și dimcolo de ea”, cum ar zice un poet de ziar, Cornel m-a așteptat în capătul străzii cu nume de pictor de maci și mi-a însoțit pasul și pedala ca și cum ar fi fost o combinație de rozătoare, felină, dog de deșert și urs polar... companie outdoor pentru avansați... nu că m-aș fi dat io cu toate astea... da așa, cum văd la ce văd alții... Cornel și-a exersat pe plictisul și pe tandrețea mea și pe a lui timebomb toate strategiile, toate trucurile și toate sentimentele – moștenite, furate sau învățate în anii lui lungi de Cățel de cartier. Cornel a făcut o paradă nocturnă de toată frumusețea din toate calitățile sale etico-estetice... a dat o reprezentație magnifică și emoționantă în care și-a expus pe rând și laolaltă loialitatea, toată cultura și știința străzii, doina și balada din el, instinctele și educația, simțurile și spiritul de tovarăș, de luptător și de frate. Am ajuns, cu el la picior, la banca din fața blocului... am fumat cu el o țigară și l-am mângâiat din nou, camaraderește... cum am învățat în armată că nu se prea ating soldații. I-am admirat și chiar puțin invidiat cicatricile din jurul urechilor, în care se puteau citi, ca în zațul de cafea, multe lupte libere, sex neprotejat cu necunoscute la colț de stradă, sute de scandaluri din colțul blocului și nume... multe, multe nume... Sigismund, Geronimo, Dapyx, Optimius, Cristian, Grațian, Ganja sau Dascălu – Cornel e un prinț al cartierului: un crai de curtea școlii, paznicul stâlpilor, amicul copacilor, regele zidurilor, îngerul ocrotitor al boschetarilor, proprietarul liric al parcărilor, al capacelor de canal și al țevilor susurând iarna aburii calzi ai supraviețuirii prin – cum ar încheia același poet de ziar – jungla urbană.

Am deschis poarta scării cu stickul meu la fel de spart ca și mine de atâtea îndelungi folosiri și accidente... sau ca și urechile lui Cornel... neluându-mi rămas-bun de la Guru... așa cum fac de obicei: nu irosești urările pe cel cu care îți împarți teritoriul zilnic. Dar la etajul unu am observat că intrase și el... urmărindu-mi pașii cu o plutire a pernuțelor sale pe gresie pe care n-ai cum s-o auzi nici cu trei urechi... „Offf... Cornel... nu-mi fă asta... plsss!...” – am șoptit înspre automatul care stinsese becul... dar el s-a făcut că nu aude și, până sus, n-au mai fost decât acei... îi știi... pași-care-nu-se-aud-de-până-acasă.

Nu că nu l-aș lua oricând... sau că nu m-aș certa cu toată fauna dimprejur pentru el... și nu că mă scot cu aia că „stau la bloc... da dacă aș avea casă...” – nu! Cornel ar fi jumătatea mea animală și alter-egoul meu probabil mai reușit decât eul – dar n-ar fi drept! Sunt sute de oameni care îl iubesc la fel de mult ca și mine pe Cornel... și dintre sutele astea, o majoritate copleșitoare are mai mare nevoie de el decât am eu. Și nimeni nu îl merită – respectiv nu merită restul, din afara sa, ca Prințul cartierului să „se ducă la stăpân”!

L-am luat pe Cornel cu frumosul și i-am explicat asta... N-a înțeles din prima, sau s-a făcut că nu, și a început să mi se mâțâie încă de pe la etajul 3, pe coborâre. În sfertul de oră pe care mi l-am petrecut pășind spășit... ca în fața unui adevăr incomod și crud, de data asta eu pe post de însoțitor subtil și aproape nedorit... i-am sugerat să fie demn de calitățile sale de lider al unei colectivități atâta și atâta de divers fărâmițată în individualități ireconciliabile... atâta de schizoid distribuită în nimicuri... Știam, trecând peste toate fițele sale cochete de înțelept sceptic, că pricepe. Și când, pe stradă, parcurgând în sens opus aleea cu numele pictorului orbit de atâția maci roșii, s-a ridicat în două picioare străduindu-se să mă convingă că, la urma urmei, poate fi și om... nu-i chiar așa mare lucru... i-am spus: „Cornele – termină cu prostiile și rămâi așa cum ești!”

De unde e el, se mai poate urca doar Acolosus și nu e nevoie de scară... mult mai sus decât etajul maxim al unei scări de care e nevoie...

Variațiuni la un refren

2011-09-30T10:10:00.000-07:00

Această vrajă-i un delir sonor

Ce îngerii în note-i ordonează

Și rang cu rang pe tronuri îi așează

Nemailăsând nimic deasupra lor.

Sunt sunete de nelumești tranziții,

Înșiruiri de-acorduri abisale,

Sunt ipostazele transcendentale

De anotimp aliniind solstiții

Și-s adevăruri grave, spuse clar,

Ce pe cei mari din ceruri îi vizează,

Îi înțelege, îi ierarhizează,

Și din potire sfinte le dă har.

Notațiile sunt legi: în ele-i cheia

Cu care descifrezi toată ideea

Metaforei în care ești ascuns;

Misteru-acesta e de nepătruns

Până ce dincolo de el nu ai ajuns

Și i-ai privit conturul îndeajuns

Încât să-i poți reface odiseea.

Un semiton e-o mantră de culori

Ce-un simț în plus ți-acordă din oficiu,

Când îl percepi – ca după un supliciu,

Ofranda mântuirii și comori.

Iar scările din interval sunt moarte:

Albastru pur cu aur ars de stele,

Ferestre mate, draperii, zăbrele,

Ce trebuie șterse,-nlăturate sparte...

Realitatea-i dincolo de note –

Ceea ce tu numești coșmar sau vis

Sunt puncte cardinale-n paradis:

Repere, orizonturi, asimptote.

Notațiile sunt legi: în ele-i cheia

Cu care descifrezi toată ideea

Metaforei în care ești ascuns;

Misteru-acesta e de nepătruns

Până ce dincolo de el nu ai ajuns

Și i-ai privit conturul îndeajuns

Încât să-i poți reface odiseea.

Soldații noștri din vecine spații

Se regăsesc în număr și-n știință,

În nori, în frunze,-n valuri și-n ființă

Și-n alte metafizice relații.

Ne sunt vecini și prieteni – sunt aproape:

Sunt emisari cromatici, matematici,

Sonori, atenți și vestitori empatici,

Creați să te iubească... să te scape...

Această vrajă-i un delir sonor

Ce îngerii în note-i ordonează

Și rang cu rang pe tronuri îi așează

Nemailăsând nimic deasupra lor.

Notațiile sunt legi: în ele-i cheia

Cu care descifrezi toată ideea

Metaforei în care ești ascuns;

Misteru-acesta e de nepătruns

Până ce dincolo de el nu ai ajuns

Și i-ai privit conturul îndeajuns

Încât să-i poți reface odiseea.

Siena ars poetica

2011-09-28T15:15:00.000-07:00

- un fel de rugăciune -

Să vezi ca și Rembrandt, cu sensibilitatea lui Rilke, în tehnica lui Brahms, cu umanitatea lui Beethoven, cu nenumărații proprii ai lui Pessoa, filtrat ca Chopin, prin labirintul lui Borges, în spiritul lui Leibniz, cu disponibilitatea lui Platon, in claritatea difuză a lui Turner, cu bazele lui Hegel, cu aroganța lui Baudelaire, în umbra lui Poe, cursiv ca și Proust, inspirat ca Swedenborg, zburând ca Respighi, în lumina lui Vermeer, beat de peisaj ca Gaudi, implodat ca Mahler, în ceața lui Monet, crud ca Dostoievski, monumental ca Thomas Mann, luciferic ca Glenn Gould, impecabil ca Nabokov, agresiv ca Cioran, frumos ca Mozart, diseminat ca Derrida, divin ca Bach, atent ca Michelangelo, scrâșnind absurdului din Kafka, defensiv ca Heidegger, enciclopedic ca Aristotel, curat ca Osho, ermetic ca Mallarme, hermeneutic ca Gadamer, relativ ca Einstein, nebunește ca Joyce, valoros ca Foucault, în profunzimea lui Schubert, constructiv ca Bruckner, metodic ca Descartes, angelic ca Simone Weil, melancolic ca Esenin, minimalist ca Philip Glass, ilizibil ca Socrate, inocent ca Orfeu și asistat ca Pitagora – cum-vine-la-rând-tot-odată, înger-îngerașul meu...

***

...și atunci vei fi clarobscur, trandafir-pură-neunire, Adagio-non-troppo-din-a II-a, finalul-din-a IX-a, autopsihografie, revoluție-în-pași-de-dans, tango-cu-luna, cea-mai-frumoasă-dintre-lumile-posibile, iubire-pură, explozie-de-aur, fericire-în-sine-și-pentru-sine, viciul-splendorii, nevermore, timpul-regăsit, arhangheli-dictând, colomba-din-paradis, lumina-din-vis, spectacolul-grandorii, învincibilitatea-unei-secunde, impresionist-în-tot, pedeapsa-Marelui-inchizitor, Muntele-magic, serafim-la-clape, fluturii-subtili-ai-frazei, lacrimi-și-sfinți, moartea-e-cea-mai-bună-prietenă-a-omului, scriitură-și-diferență, variațiunile-matematice-ale-credinței, capela-lui-Moise, castelul-niciodată, ființa-de-după, motorul-nemișcat-al-lumii, dragostea-de-tine, hazardul-abolit-în-Carte, mitul-fenomen, energia-e-masa-ori-pătratul vitezei luminii, Ulise-prin-culisele-literaturii, istoria-empatică-a-nebuniei, capodopera-din-neterminare, arhitectura-sonoră, filosofia-ca-artă-a-scrimei, atenția-încordată-e-rugăciune, patria-e-o-crâșmă-dragă, tăcerea-e-o-notă, nosce-te-ipsum, Eros-e-Thanatos, misterul-e-în-număr – o artă, înger-îngerașul meu...

Iubesc femeile trecute de prima frumusețe

2011-09-26T17:17:00.000-07:00

Iubesc femeile trecute de prima frumusețe

Cu cocul ascuns după superbul lor păr...

Cu șuvițele albe de atâta pierdere și atâția piepteni...

Cu mirosul firelor impregnând atâta trecut și atâta uitare în amintirea ta...

Da, iubesc femeile trecute de prima fumusețe,

Cu frumusețea din spatele lor la purtător,

Din fața lor și din profilele lor cu multe poze cum vor să fie,

Cu fakeurile din personalitatea lor și cu personalitățile din fakeurile lor...

Cu lentilele lor de contact, care de albastre ce sunt se lipesc de cer,

Care de verzi ce sunt se lipesc de frunze,

Care de brune ce sunt se lipesc de pământ și de soare... mormânt...

Cu tine și cu mine nemaiputându-ne ridica din pat.

Ești văduvă, separată sau despărțită și ești frumoasă...

Pentru că ai trecut prin mai multe 12 cu 24 de ore care se succedau după tine;

Te iubesc pentru că știi cum stă treaba cu frumusețea...

Aia... după frumusețe... care cu cocul, cu șuvițele, cu mirosul,
cu fața si cu fakeurile, cu lentilele și cu toate frunzele și pământul respectiv...

O contribuție la definirea schizofreniei

2011-09-25T11:00:00.000-07:00

Avatar venit din combinația inspirație + expiratie... puțină (auto)îndemânare. Autoempatie obligatorie. Se adaugă ce ai. Se servește rece, cu cald în tine. Jarul, focul și astea nu se baga în seamă.

Te enervează voci. Dar zici că nu ești schizofrenic... Atunci ce naiba îi cu televizorul ăla aprins, cu poveștile astea de „trebuie să mă văd cu ăla... la și 10 tre să fiu în stație... stai să văd cine m-a sunat, cine mi-a scris azinoapte, cine mi-a mai dat invite, câte likeuri am la poză, unde mi-am pus agenda, portofelul, borseta, cât dracu s-o făcut ceasu, am uitat s-o sun”?

Haa?... Ce-i asta?!

Te pomenești că tu populezi ceva spațiu deschis... o replică liberă a unui laborator de sănătate mintală de proprie și unică folosință pe o perioadă medie de 70 de ani... dacă prinzi barem media (n-o prinzi;)... ceva gen „îmi fac datoria față de familie, de lumea asta, nu în ultimul rând față de mine” (dar o zici ultima, când e să-ți reciți scuza)... Te pomenești că, de fapt, locuiești în propriul tău spital de psihiatrie... scrie pe ușa apartamentului tău cum te cheamă și jos, la tabelul nominal cu locatarii, ai și poză; ai card de intrare tu și încă maxim 100 în blocul ăsta, un sertar în care ai actele și gata: te-ai scos. Primești pe cine vrei tu, dai afară pe cine vrei tu, bei și te fuți cu cine vrei tu... faze de-astea. Tu, care ai pus „i”ul de pe paranoia, le vorbești celor din jurul tău despre „curajul de a face proiecte”, despre „legile care trebuie respectate”... de la înălțimea dulapului de medicamente din baie „la care să n-ajungă copiii”... Le vorbești fără se te audă „a ta”...

Aaaa... bine că-i duminică – îți zici, iarăși fără să te-audă nimeni... nici n-ai curajul să o spui tare! – și am și io timp de...

De ce, mă?... Tu n-ai timp de nimic... oricât timp ți s-ar da gratis. Și dacă-ți fac ăștia ziua de 48 de ore (ceea ce, sigur, ar fi în avantajul lor;), tot „timp de nimic” o să ai... îți zic asta din surse sigure: tu ești sursa mea! Ca tu să ai timp, ar trebui să ți se ia din timp. Să ți se ia din timpul tău dedicat lor (timp în care nu! Nu îi ajuți!;) și să ți se dea înapoi. Să ți se returneze timpul, băhh.

Chiar așa: ce te-ai face dacă ai avea un timp al tău? Numai și numai al tău. Cum ți l-ai distribui?

Și ca și cum astea te-ar vindeca și te-ar face să fii mai deștept, ca și cum în loc de bolnav și prost te-ai vedea sănătos și inteligent... tu îmi vorbești de sus... când am chef să te ascult... Și-mi zici de legi și de morală, și-mi zici de cum ar trebui să înțeleg prin plm...

Nu, nu tr să mă asculți acum, nu-i obligatoriu să citești – ca să te enervezi sau ca să-ți placă, să deconstruiești sau să râzi pur și simplu –, dar pentru mine însumi spus... de dragul meu însumi vorbind: Io-s ăla care te conduce frumos... te grăbește să pleci... închide ușa după tine și după aia dansăm cam așa: dăm totul pe încet... și eul din el se dă pe încet... și se tace vorbind cu fiecare eu în parte... așa... ca de la eu la eu: eu suntem schizofrenici!

Le iau și le dau interviuri propriilor pitici... vorbim, bem, fumăm și alte vicii... un fel de fix in-versul ser-viciilor tale. Ne distrăm pe seama faptului că oriunde mergem, împreună mergem... nu ca tine... despărțiți unul de celălalt. Cădem de acord a nu știu câta oară că, la urma urmei, fiecare pitic are dreptul la piticii lui...Între timp vorbim la telefon cu tine... că cine naiba să ne deranjeze "decât tine"...

Sigur că asta e dependență: dar e o dependență de pace – fapt cu care mă mândresc ca și cu ganja... ca tu cu serviciul tău.

Dimineața începe cu noaptea în cap. Noaptea încape în apusul din cap. Apusul din cap încape în el însuși. Nu e greu. Dar e aproape obligatoriu.

Pentru ca să nu gândești, să nu vorbești și să nu scrii nimic din greșeală.

(Definițiile schizofreniei le-au scris inamicii ei maniaco-depresivi: paranoicii periculoși ai științei sufletului – dacă cumva există așa ceva. Chestia asta trebuie reviziută și adăugită, măcar – dacă nu chiar demolată din temelii – de prietenii ei: de adevărații ei prieteni...)

scurtătura lui timebomb…

2011-09-22T21:12:00.000-07:00

- ceva ca un fel de testament prematur combinat cu declarație de dragoste...

când mor... că mor cândva... vreau ca scurtătura aia pe care o iau aproape zilnic când am chef de pedalat să se numeacă scurtătura lu` timebomb… știi cum zic?... adică ș-așa n-o cheamă nicicum și e pe undeva aproape underground… nu cred c-o s-o revendice nimeni ca stradă ever... și app: dacă îi vin cuiva idei, sigur reclama mea negativă, pe lângă altă grămadă de inconveniente, o să îl împiedice să și le pună în practică...
dă dintr-o centrală din aia termică stil vechi în spatele unei policlinici care are vizavi spatele unui bloc. desparte practic un spate de alt spate, interpune o dâră de drum așa, brusc, opunând niște ganguri unor garaje ilegale, o ariditate de moloz iradiat de ură pasivă uneia de gunoi acuma, adineaori ridicat... încă n-a ajuns la groapă. treci pe acolo numai și numai dacă vrei să scurtezi ca să ajungi nicăieri... într-un al gang... într-o altă scurtătură... te izbește un miros care te duce în fugă la un bombardament atomic iminent și un damf de putrefacție pură și definitiv ștampilată în aerul aproape gelatinos, totodată... ce dacă nu fugi te va îngropa acolo.
nu stă și nu va sta nimeni pe scurtătura aia... boschetarii o ocolesc; câinii, păsările, pisicile n-au ce... nici măcar șobolanii n-au ce... nimic nu e comestibil acolo... nimic suportabil olfactiv, nimic de băut sau de fumat, nicio sămânță de nimic nu încolțește acolo... nimic primitor... nimic-nimic: n-ai absolut nimic de căutat și nimic de găsit acolo... treci cu ochii închiși și cu respirația tăiată în pas alergător și treci numai și numai dacă vrei să scurtezi ca să ajungi nicăieri... repet... asta dacă cumva mai ajungi... – dar aia: fix aia vreau să fie "strada mea"...

știi?... timebomb o traversează ca pe un mausoleu propriu şi personal și ca şi cum ar fi singura bicicletă din lumea asta care are dreptul să-i placă locul ăla. nu-i simt roțile susurând prin nisipul pietrificat și nu-i aud șoapta frânelor. nu mă lasă să fac nimic, oricum... aleargă independent de orice mișcare intenționată a mâinilor și picioarelor mele... își imprimă propria ritmică ordonată de pedalele ei, de pinioanele și de spițele ei, și parcă plutește pe o pernă de fum gros și invizibil, ca un pat bătătorit de îngeri.
și fuge... dar fuge oprind timpul în loc.
am stat odată acolo, cu el... cu el și cu drumul ăla absurd dar atât de dumnezeiesc-enigmatic, cu molozul și cu gangurile de gunoi proaspăt dus la ghenă, nuștiu... zile... cred că zile. am contemplat bezna și luminile imaginare ale absenței luminii, m-am setat astfel încât să intru în sinestezia complicată ca un purgatoriu a unei forme complexe și complice... ceva făcut doar din miros, văz și auz... fără contur și fără conținut... parcă un fel de duh din spatele duhului care, învelindu-mă, mă dematerializa materializându-se, dar suprimând trecerea oricărei forme de timp... anihilând, astfel, timpul. nu-i nimic de povestit... nimic de amintit... nimic de redat: nu dai înapoi ceea ce ți s-a poruncit să uiți că ai primit.
poate ca să mi se pară cumva omniscient faptul în sine că am uitat totul cu ajutorul totului, timebomb mă duce pe scurtătura lui, potențial prezentă și viitoare omonimă, învârtindu-și roțile pe cât într-un sens, pe atât în sensul opus al antimișcării sale prin acel antispațiu... prin acea cuantă de neființă și netimp... mă duce dincolo de dincoacele trecerii ciudatului drum, iar spatele policlinicii-gang de vizavi de spatele blocului-gang se transformă, astfel, în spațiul inițiatic al oricărei deveniri... care e atunci când mori... că mori cândva.

O întâlnire imaginară

2011-09-20T14:41:00.000-07:00

Am uitat încă de atunci de ce ne-am despărțit, dar imi respect suficient memoria încât să îi dau crezare atunci când tace condescendent la întrebările despre tine & co. și-mi face semn să trec la următorul topic, la următoarea utopie.

Și atunci de ce ne-am întâlnit?...
– Hai să bem vinul ăsta și să nimic... ți-am zis așa, mai mult adresându-mă copacilor din jur și sperând că „nimic”ul de la capătul „hai”ului te ajută cumva să scapi de obligația unei conversații.
– Hai – ai șoptit, cu vocea aia care, ieri-alaltăieri, îmi seda sinapsele de la capătul oricărei povești, creând între noi o membrană senzorială care ne însoțea traseul liric.
N-am simțit niciun fior, dar am observat că florile din desenul rochiei ți se confundau cu peisajul, și cred că dacă te-aș fi încadrat într-o ramă, așa cum stăteai, cu fața întoarsă de la mâinile mele care încercau să ruleze un joint cât mai onorabil, ar fi ieșit pastelul unei poieni luminate din interior. Ai sorbit prima din sticla aia, concomitent cu primul fum pe care l-am inspirat, și am avut revelația unui ritual fragmentat, a unui yin-yang despărțit printr-un perete la fel de invizibil ca și cel dintre dimensiunea a patra și a cincea, dar la fel greu de depășit. Când ți-am întins degetele împreunate inspre mâna-ți rotită în jurul sticlei, ca să facem schimb de umori, intersecția terminațiilor nu s-a marcat de niciun neuron... într-atât de seacă ne era orice formă de dorință: n-am simțit nimic din vinul tău – cum nici tu n-ai simțit nimic din fumul meu. Mi-ai zis:
– Știi că eu n-am nimic de la asta, nu?... Că „hai”ul meu e natural, oricum...
...ca și cum am fi ajuns aici ca să facem exerciții de memorie anamnetică, menite să ne stabilească un diagnostic.
– ...ca și „nimic”ul meu... am expirat înspre tine – dar fumul s-a dus împreună cu un vârtej micuț ce s-a iscat de nicăieri, parfumând un fluture ce nici el nu te atinsese, și cred ca „nimic” n-a mai ajuns în timpanul tău, oprit de acceași probabilă membrană.
Pădurea se golise de păsări. O pâclă de tăcere a coborât din coroana copacilor odată cu frunza pe care o s-o păstrez ca semn al acestei cărți din care-mi fac filtre, o buburuză mi s-a urcat pe picior sperând că găsește un loc mai cald decât pământul, și, când m-am uitat înspre locul unde teoretic trebuia să stai, am văzut că nu te mai văd. Am continuat să trag din joint, mulțumit de efect, și doar când clipeam îți mai zăream conturul parcă tatuat cu o vopsea de culoarea pielii pe interiorul pleoapelor.

Sticla goală cred că a rămas acolo, lângă chiștocul stors de ultimul fir de iarbă, dar nu cred că ar fi curios cineva să caute sau că va găsi întâmplător locul ăla de picnic la capătul drumului. Nu există memorie universală într-atât de plictisită încât să ne rețină întâlnirea, iar imaginația e reciclabilă.

Clarobscur cu Brahms

2011-09-17T09:09:00.000-07:00

Când opui lumina provenită din interiorul schiței rembrandtiene cu cea mângâiată de interiorul iubirii lui Brahms, învăluiești toate acestea în mantaua de fum trasă de caleașca ta de îngeri, proprie și personală, se chemă că trăiești așa cum trebuie trăită dimineața aceasta.

Din ciclu` „șocant pentru adulți”...

2011-09-15T15:15:00.000-07:00

Dacă numai din politețe - și tot o faci pe net... La fel cum in natură gândești, în somn visezi sau în biserică te rogi.
Mă rog... poți și să n-o faci... dar atunci te numești ipocrit, fake în declarații, trișor sau impotent... deși tu ai avea motive cică morale că nu...
Vine muza / pleacă muza... oricum, netu-i plin de muze – muza fiind un fel de miezul din dodoașca facebookului... sau pe ce te dai tu. Din moment ce îți închiriezi glanda cu care gândești – că, de fapt, asta faci! – virtualului, nu mai dai doi bani pe real. Taci și nu te grăbi să mă contrazici și lasă-mă să continui spunându-ți că milfele de pe net, puștioaicele, pumele sau pulele de pe trei-de-X-uri nu le găsești nici în scara ta de bloc, nici pe navetă, nici la birtul din colț, nici la cel mai cool din curtea școlii și nici pe avionul low-cost, oricât de high-coast ți-ar fi imaginația sau toleranța! Gang-bang ca în virtual, deep-throat ca pă net, fisting sau squirting ca pă siteuri n-ai tu în visele compilate din toată viața ta de enoriaș de-a` lu` Freud! Orgasmele cu realul din patul, din liftul, din biroul sau de pe balcoanele tale sunt niște amatorisme, comparativ cu mărimile, oferta, disponibilitatea, discreția – dacă nu chiar și cu naturalețea lu` unciu` Google... o știi și tu... și dacă ar fi să filmezi un clipuleț cu tine și cu fata, sau, dacă ești mai macho, cu tine-fata-mă-sa plus soră-sa aia mică, fără să apelezi la un regizor profesionist sau măcar la windows media player, nu te cred că dai like la propriul produs finit... darămite upload;)
Să folosești căsuța de „privat” pe net ca pe propria ta bibliotecă e tot aia cu a-ți aduna bijuteriile primite într-o viață într-un sipet de-ăla de pirați... nu?, comoara mea din insula fericirii!... Măcar acolo... ca în Cehov... ești rege, ești exact ce vrei tu și totul e minunat tot timpul... nici nu mai contează cât a trecut... că, de fapt, nici n-a trecut, așa-i?...

Printre cuiburi de mistreți

2011-09-14T23:23:00.000-07:00

- marțea mea, 13...

timebomb fuge cu atâta bucurie prin pădure de zici că-i cea mai fericită bicicletă de pe pământul ăsta cel puțin... nici nu pot să zic că pedalez eu... cum i-am zis și la omuleț - și m-a crezut, pentru că nici el nu mai putea de dureri de cap și de stomac după ce se dădea jos de pe amanta lui inițial cumpărată rapid, după aia vîndută rapid și acum împrumutată tot rapid... totu-i rapid la omulețul ăsta.
într-un fel așa și îi: te urci pe bițiglă ca pe un pat de tratament, dar cu tine pe post de aparatură de înaltă performanță și în postură de medic și pacient totodată. cine nu mă crede, poate n-are bițiglă sau îi un fel de impostor... decât să iei un ketonal că te doare capu după aia un nospa că stomacul de la ketonal după aia de la început și combinații, mai bine te doare-n bască la nivel înalt-superior și iei un shot de la natură: app – natura fiind cea mai bună la shoturi... Jah bless us!

după un heat&love in the miracle precedat de un consult neurologic privind alzheimerul lui tata, de trecerea unei pisicuțe negre (o splendoare!) prin fața conversației cu taximetristul care, predându-mi lecții de trecut revelat într-o metanoia (tot respectul pentru cel care își face biserica lui, cum vrea el!), a sfârșit prin a înțelege din prepozițiile („aceste forme de dependență a cuvântului de frază”) strecurate, cum am putut și io, printre sentințele sale liniștitoare, că-s un fel de baștanul înțelept... bașca după o anticipare aproape exactă a unui cadou inteligent... ei bine, ce frumos putea urma decât „numai îngeri la pădure... înger lângă înger”?... ca să-mi ștampilez autocitatul.
marți, 13 zici?... păi bine, nahh: acuma și depinde cu ce dai după înger, când dai... mult de tot depinde de asta.

vine unu și dispare altu... apare frate-su sau văr`su de-al 18-lea... cine știe... ăștia-s frați și veri și tați și bunici și nepoți de la Adam&Eva-ncoace și practic nu există grad de rudenie – sau de noblețe! – pe care să nu-l aibă. sau de sex... asta în caz că ar avea nevoie și nu s-ar mulțumi – cazuri rare! – cu virtualul...
poate că heteronimele aceluiași înger... reprezentarea luminoasă a Divinei Schizofrenii.

bine-acuma... suporți și tu niște flagelări de spini, niște înțepături de gonguțe, păianjeni peste micile dar usturătoarele zgârieturi de la măceșele ce îngrădesc cuiburile mistreților, nu comentezi și nu înjuri la orice musculiță care îți intră în ochi... că nu ești pe tarlaua lu tac`tu... și bineînțeles că „să merită”... că și dacă nu te-ai ales cu nușce marfă, că nu-i nimic de furat p`acolo, numa cu ce ai la tine și, mai ales, în tine, te-alegi cu un trip de toată frumusețea, dacă nu chiar cu tripul vieții tale. se pune, bă, fratelemeu, câte un înger peste frunze, de, cum zic băieții ăștia de la Eluvium, de pur și simplu eclipsează lumina. inventează alta... într-un loc în care nu te-aștepți... nici nu îți vine să crezi că ce Dumnezeu poa` să caute lumina aia acolo sus, dar nici nu-ți vine să nu crezi... uite... tocmai înțelegând câte ceva din patimile superbe ale mântuitorilor... cu țepii în tine, mergând pe urmele profeților, dar în primul rând pe cărările mistreților... care se aud foșnind cum numai o turmă de îngeri se sperie dacă dai din palme și-i indici unde ești...

„îi împărțim?” – zic... pentru că sunt atâția încât dacă îi împarți (de exemplu) la doi îți ies tot ăia la număr, nici măcar despărțiți... sau mai bine ți-i iei pe toți ție, îi dai ei sau lui, el sau ea ți-i dă înapoi... și tot așa. dacă înveți să o faci repede-repede, practic nu rămâi niciodată fără toți îngerii... ce-i aia un timp de o fracțiune de clipă care nu-i nici timp nici nimic – nu, timebomb? se tot duc toți la tine și vin toți la mine, ca într-o alunecare sexual-mediată... un fel de partidă de șah erotic combinat cu toate restul jocurilor pe care le știi... plus încă nu știu câte combinări de îngeri luate câte frunze...
întoarcerea nici nu ți se va mai părea întoarcere, ci călătoria ta la capătul altui tu, care înțelege firescul unui drum dus-întors în cheia eternității rezolvate prin metafizică în plin proces dialectic... și nu poți să nu zâmbești a fericire... de parcă toată filosofia subtilă a peisajului s-a pus în slujba filosofiei eului tău... devenit tu... redevenind eu... apoi tu... pe rapid... schimb de toți îngerii din toate lumi(ni)le (im)posibile. să vezi cum îți vine să scrii continuarea la Război și pace... respectiv doar pace – că război a murit –, eventual și frații săi.
exercițiu de supraviețuire urbană e să părăsești orașul și să te întorci imediat la el, cu îngerii de lumină după tine, adică, așa cum îți ziceam de ai pufnit în râs, dar știi și tu că numai cu o fugă de asta se poate crea o lume nouă... se poate învăța saltul dincolo de. și după aia zborul.
una dintre formele cele mai frumoase ale zenului baroc e dansul ăsta...

după aia... la final de zbor, știi cum cade apusul peste berea aia și peste fumul ăsta?... de zici că pur și simplu toți au venit cu tine până la un punct, la care au rămas, și unde tu îi poți privi, să zicem că pornind de la discul solar pe linia reflecției sale în apă. controlul e la tine... pentru că știe că nu ai nevoie de el.

Maxime minime

2011-09-11T11:11:00.000-07:00

- despre frumusețe... dincolo de fizică

Frumusețea este nu creația, ci re-creația secundară a Divinității – după ce te-a cunoscut.
Antonimul frumuseții nu este urâțenia: urâțenia nu există, fiind un construct morfologic, de uz strict livresc.
Frumusețea nu are antonim. Ea nu are nici măcar subiect – pentru că este ea însăși subiect și este ce vrei tu.
Frumusețea nu este partea niciunei propoziții – ea e toată propoziția.
Când te vizitează fumusețea, reține-o doar până dă primul semn că ar vrea să plece.
Vei fi tot mai frumos pe frumusețe ce trece frumos.
Când ești una dintre operele Divinității, va fi multă frumusețe în jurul tău, dar și mult spam... multă gălăgie agitată.
Dacă găsești în tine lucrul care te face original, laudă-te cu asta, pentru că astfel lauzi opera acestei (re)creații.
Dacă îți place să contemplezi frumosul, vorbește cu el până ce se naște o corespondență empatică.
Frumusețea e turnată, de obicei, în formele tale.
Nu lua frumusețea cu tine pe niciun drum: se va simți înșelată cu cele pe care ți le revelează parcursul.
Nu te simți obligat să răspunzi, când faci cunoștință cu frumusețea.
Frumusețea va fi prima care te va părăsi atunci când vei înceta să fii preocupat de frumusețea ta.
Frumusețea e o preajmă, nu un punct.
Când ajungi în al 9-lea cer, frumusețea te va aștepta acolo.
După ce cunoști frumusețea, nu va mai exista nicio secundă de pauză.

Septembrie

2011-09-07T13:13:00.000-07:00

Înger-îngerașul meu e varză;
De pe cer n-apare nicio barză.

Porumbița s-a cuplat. E gen;
Din văzduh aud o șoaptă zen.

Ce-are aripi zboară în apus;

Serile de foc de-acum s-au dus.

Arborii respiră pași grăbiți;

Voi când înviați? Voi când muriți?

*
Înger-îngerașul meu e praf;

Trena lui nu-i giulgiu, nici cearceaf.

Pe alocuri, șoapte negre zboară;

Când ne-am despărțit ultima oară?

Piere vara; moare un decor;

Eu dac-o să zbor, unde-o să zbor?

Dincolo de răsărit e-o oază;

Gândul ăsta-i o antonomază.

**

Înger-îngerașul meu e trist;

Lacrima-i e miez de ametist.

Pe alei trecute mor castani;

Noi suntem aici de mii de ani.

Spații se petrec și timpuri sunt;

Dumnezeu se-ntoarce în pământ.

Vine toamna: poate-i ultima;

Nu vrei să te duci și tu cu ea?...

Plictis precoce, zici?!:))

2011-09-06T12:48:00.000-07:00

- lui Dani -

- mantră de adormit și dujmanu, și pretenu -

cum ziceam?... io tind la guru ala... pe o pietruta... la care vine un calator la 2 ani, ii pune o intrebare esentiala, el ii da sa traga un fum si omu pleaca cu toate intrebarile rezolvate... ca să mă... iarăși... autocitez pe mine însumi... ca un pleonasm al singurătății... respectiv al plăcerii de sine pentru sine... nosce te ipsum... cum a zis împăratul pleonasmelor și tatăl întrebărilor de la maieu la maieutică... fratele meu... maieul de pe mine...

maieutica de unu singur, in maieu, pe o pietruță, numa tu cu tine și cu cunoaște-te pe tine însuți, dincolo că-i o cucufonie, e pleonasm, de acord, da e un pleonasm fain.

hmm....pentru asta trebuie vocatie...monahala.....Unii ar spune ca insingurarea e un semn al slabiciunii..:)... ai atacat... iar eu ți-am răspuns că ...sau o retragere fireasca a unui soldat, dupa o viata de razboaie...:) cuminte... defensiv... cum am tot zis că ador să joc în defensivă.

ziceai că și ziceam că - și râdeam... da de fapt nu-i de râs.

:)) adevaru-i ca atunci cand reusesti sa adormi dujmanu, se trezeste pretenu si nu te lasa sa dormi... numa „be`cumineee!... be`cumine!”... nu-i mai tace gura! :)) cred ca tra sa scriu ceva pentru asta... ceva mantra de adormit si pretenu, si dujmanu! :))) – m-am auto-autocitat... iarăși din nou și încă, de parcă o mașinărie de copy&paste sau de efectuat efigii – bine că măcar de drum scurt, în spațiu și timp :P – nu mai vrea să se oprească în căpșorul meu... și-i ceva demon beat care o conduce sau ceva îngeraș drogat de propria lui frumusețe... cine știe?...

când prima idee care îți sare în ochi, dom`le, îți sare în ochii ăia verzi, căprui sau cum or fi, e că Zice nenea Faulkner ca „e nevoie de cel puțin doi pentru a formula adevarurile durerii si ale nedreptatii.” Avantajele singuratatii: cand esti tu cu tine, formulezi macar iluziile placerii si ale dreptatii. – ei bine... e ca o rugăciune, pe bune... fix ca o rugăciune rostită în preajma și de jur împrejurul singurătății tale. și nu că n-ar trage de mine „jumătatea”... se tot bagă-n seamă de când mă știu... de când mă știu ne știm... și știu cum îi cu ea mult mai mult decât chiar îndrăznesc să sper să aflu cum îi fără ea... „mie-mi place zenuu - și budismu tibetan!” o devenit nu numa citat... dar și refren diurn, de bițiglă, și de somn... mai nou... pe ruta frigider – baie – pat. de parcă cine știe ce șah ar fi...

unde vezi tu plictiseală aici?!

chestie de antrenament, tată... chestie de antrenamet.

Cumva despre poezie – non-gen...

2011-09-05T12:00:00.000-07:00

(tentativă de ars poetica)

Poezia nu îți ia: îți dă!
Poezia care cere ceva e o curvă. Dacă poezia solicită toleranță față de autor, afinitate față de subiect, milă sau premii, atunci nu e decât o marfă cu accente vulgare. Un produs scos la produs. Dacă poezia depinde – de exemplu – de muză, vorbim de o formă de adicție și ne situăm în vecinătatea complexelor, a alcoolismului, a sevrajului... a bolii. Poezia nu e o formă pe fondul frustrării – e opusul acesteia.

Poezia nu se adresează – cel mult îl dresează pe inițiatorul demersului, conducându-l în preajma unei limite. Când are un destinatar indicat și un expeditor evident, vorbim despre acțiuni poștale, politice, sociale sau sexuale, nu despre acte artistice. „Mesajele se transmit prin poștă, nu prin artă!” – observa cineva important, care și-a întărit tezele înnobilându-le cu o sinucidere deloc frivolă.
La modul ideal, poezia trebuie să fie atemporală, aspațială, asocială, amorală și asexuată – de asemenea ubicuă, esențial-estetică, alergofobă, autofagă: filo-filică. Ea sfidează rapoartele, inventează proporții, transcende genurile, modurile, locurile, cauzele, scopurile. Un univers poetic are propria sa gramatologie, discută despre diferențe greu discernabile, deconstruiește, diseminând, locuri comune.

Poezia nu e cultură, e natură – iar natura nu pretinde: ea tinde. La înțelegere, la empatie, la liniște interioară și la respect.

O aripă rebelă, un gând zburând hai-hui,

Suficientă sieși și hrană nimănui.

Oficialilor!

2011-09-03T13:00:00.000-07:00

(lui Teo...)

De noi le e frică – nu de atei, nu de infractorii nativi, nu de soldații inamicului. Cu ăștia se descurcă: sunt o predestinare; sunt ca și ei – doar că de cealaltă parte. Armistițiile îi așează la aceeași masă. Îi îmbată aceeași băutură, îi iubesc și îi inșeală aceleași femei, servesc același patron, citesc aceeași carte. Sunt peisajul aceluiași decor și se regăsesc pe aceleași tabele.

De noi le e frică: suntem copacii care le ocupă parcarea, suntem partitura indescifrabilă a muzicii neascultate de la nunțile lor, jokerul din pietre, ora inexactă, „probabilul” din timp, peștera nevizitată, cortul fără tabără, apa necontorizabilă, factura fără adresă și fără destinatar. Suntem partea de cuantică din fizica lor. Radicalul din minus unul lor.
Așa cum ei, oficialii, sunt o insultă la adresa libertății în general și a dreptului în particular. Lanțul de la câine, e-urile din pâine, dăunătorul din natură, ura din cultură. Anomalii sufletești. Cancerul îngerilor.
Inclasabilii – cum spunea unul dintre ei – sunt în afara legii și tocmai de aceea extrem de corecți. „Extrem” inseamnă deopotrivă „dincolo” și „frumos”: „atipic” și „nelocalizabil”, o hartă de pe care mâna cartografului șterge granițele, cea a criticului, manualele, cea a geneticianului, genele, cea a profetului, viitorul...
Cronicari indisciplinați ai propriilor visuri, suntem redactorii fără chef ai coșmarurilor lor. Energia noastră se disipează în meditații necuantificabile. Sculptăm lumina, iar becurile lor ne încurcă, așa cum pe ei în încurcă invizibilitatea noastră, imaterialitatea lucrărilor noastre, absența noastră de la orice recensământ. Suntem treji niciodată și suntem beți nicăieri.
Viața oficialilor e un trai de pe ieri pe poimâine din care lipsește minunea de acum.

O dimineață infinită

2011-08-31T13:00:00.000-07:00

Să te trezești în penumbra unui lapsus temporal;
Cafeaua să ți se facă de la sine și țigara să se aprindă singură;
Să observi că îngerul doarme încă, dar că tot ce ți se întâmplă sunt bucăți din visul său;

S-o ajuți cu două pastile de calciu și o linguriță de zahăr pe cea care a amețit din cauza tăcerii tale;
Să pițigi cu un comentariu, să mângâi cu un like și să inviți la o privire virtualul din viața ta;
Să găseși refrenul exact în minimalismul său, minimal în exactitatea sa, care să îți însoțească plimbarea;

Să hrăneși o pisică, să verifici coroana copacilor din drumul tău imediat;
Să dai mâna cu un vecin pentru prima oară;
Să te bucuri de ultima zi de august și să îți dorești ca dimineața asta să fie infinită:

În acompaniamentul imaginar și silențios al unui tren care, odată și-odată, te va duce undeva.

De ce nu-s cu morala...

2011-08-29T11:11:00.000-07:00

Nu-s pregătit. Sunt un incompetent într-ale moralei. Habar n-am, cu adevărat, ce-i bine și ce e rău.
Tot respectul pentru Moise... dar pe mine m-a pierdut din start: nu poti să crezi, așa, din prima, fără să fii inițiat. Nu poți să crezi în „unul” la naștere – decât dacă ești asistat chiar de acel UNU. Și nu suntem. Majoritatea nu suntem. În materie de „cred din prima” suntem la fel de proști ca și cei care nu cred nici din a doua, nici din a treia... niciodată.
Morala e cu legi. Legile puternice sunt date de profeți din altă țară, de dictatori din alte timpuri și de parlamente din alte lumi. Nu de mine și de tine. Tu ești „decât” sclavul sau soldatul lor. Și tu, și cel care le aplică... cel puțin aici, pe pământ. Citindu-le, le vei resimți ca pe un blestem. Înțelegându-le, le vei simți ca o pedeapsă.
Cred că morala nu are nimic de a face cu credința. Credința e un cod de revelații asumat, dupa multă, multă interpretare. Morala nu. Morala e un spațiu intim tăiat în două. Un budoar spionat și după aceea făcut public.
Moratatea îmi apare ca fiind duplicitară: te adaptezi moralei țării în care ești, chiar dacă nu crezi o iotă din justețea legilor de respectat. Îi spui la asta politețe sau îi spui adaptare: de fapt, e o atitudine nevertebrată, gelatinoasă, neprincipială.
Morala mi se pare ipocrită: cei care aplică legi morale, nu sunt morali. Experiența mi-a arătat că cei mai imorali dintre oameni sunt tocmai aceia care aplică legile ei. Credincioșii în morală spun că „asta e problema lor”... Eu cred că e strict problema noastră. A fiecăruia.
Morala mi se pare rău întenționată: ce ție nu-ți place, altuia nu face presupune, din start, răul pe care îl ai de gînd. Dar dacă ție nu-ți place să înveți, asta înseamnă că nu trebuie să-l înveți pe celălalt să îi placă? Sau să iubești?... Sau să mori?...
Morala mi se pare perversă: e plină de amenințări înfiorătoare menite să te transforme într-un inamic ușor de distrus. Un jaguar e bătut preventiv, de mic, pentru ca, odată închis în cușcă, să se teamă de stăpân.
Morala mi se pare criminală: ucide liberul arbitru – transformă omul născut liber într-o brută înlănțuită, care odată revoltată, rupându-și jugul, devine o forță sălbatică. Când nu și-l rupe, dar aderă, devine un soldat – ceea ce e la fel de criminal.
Avantajele moralei nu se văd și nu se resimt din locul celui care o respectă, ci din spațiul păzitorului legilor, al dictatorului, al parlamentarului și al călăului. Tu nu vei fi răsplătit pentru că (le-)ai respectat legile (cel mult, vei fi lăsat în pace) – ei, da.
Și fiindcă tot e „mare sărbătoare”... Moraliștii își ucid idolii, inspiratorii, profeții. Mântuitorul a fost condamnat în baza „unor legi” - și astăzi funcționale, și acum puse în practică. Celui care L-a botezat i s-a tăiat capul. Tot de către legiuitorii acelor... acelorași timpuri.
(Feliciei)

Îngerului

2011-08-27T15:51:00.000-07:00

Îți scriu de-aici, din mintea ta,
Și-i ca și cum te-aș devoala.

Lumina e ca să te-ascundă
Între particulă și undă.

Tu ești ce eu acced să fiu:

Al propriei ființe fiu.

De-adorm, când rugăciunea tace,
E ca să-ți fie ție pace.
Căci pacea ta e noaptea bună
Ce vis cu vis mi te adună.

                                        Ești cel-fără-de-rest: neant
                                        Desăvârșit în diamant.

Că sunt aici, că mă trezești,
E fiindcă ești să mă păzești.
Viața nu ni-i altceva
Decât privire: școala mea –

Cum frumusețea adunată
E ca să nu mori niciodată.

http://www.interactions.org/cms/?pid=2100&image_no=DE0063

Borges cel fără de limite...

2011-08-24T13:31:00.000-07:00

Borges este îngerul păzitor al îngerilor păzitori. Borges este un fel de gardian metafizic al legiunilor îngerilor de nisip pierduți într-un labirint și căutați de tine cu o busolă care îți arată exclusiv moartea care oricum te așteaptă la capătul celălalt al limitelor. Borges este oglinda lor – oricare ar fi „lor”.

***

Borges este cel fără de limite...
Se sustrage oricărei matematici și se refuză oricărei dialectici. E fizica de înaltă performanță a metafizicii și capătul fiecărei teologii.
E ceea ce îndrăznim, orgolios, să credem atunci când suntem cel mai praf.

Apoi, Borges este haina de gală a intelectului elitei... asul din mâneca oricărei discuții, salvarea oricărui scandal. Dar e și Chanelul frumoaselor trecute de prima frumusețe, și Dacia 1300 a clasei de mijloc din mijlocul care scuză scopul al anilor 80, mămăliga moldovenilor adusă de la el, de-acolo, prazul oltenilor, țuica ardelenilor, precum cuțitul și tangoul borfașului, anarhia pacifistă a rău iubiților, paradisul fiecărei, chiar reduse la o singură carte, biblioteci.

Lumini de august

2011-08-23T15:51:00.000-07:00

- pamflet existențial... sau despre război cu tandrețe -

„Suntem forțe incompatibile care împart același univers ca să fie lumea frumoasă...” (proverb coreean)

Momentul ăsta... 23 augustul în care mă aflu... mă găsește zburând în jurul ideii că frumusețea se naște din armonia războinică a contrastelor, din estetica, destul de ermetică și drogat-alcoolică, a acestei conflagrații, din inteligența strategică a dispunerii taberelor, din confruntarea armată, pe cât de dură și fatală, pe atât de generatoare de muzici savant-suave în meditația lor aposteriorică... Conflictul natural aduce pacea artelor și inventează noi cosmogonii sau măcar configuraţii mai interesante. Create sau evoluate tocmai spre a se lupta, contrariile, în sine și pentru sine frumoase, se rănesc și se ucid reciproc. Mușcă unul din altul urâtul: anihilează, ard urâtul din celălalt – ca într-un cataclism dumnezeiesc coordonat –, pentru a reocupa o lume mai în regulă.
Oglinda e opusul artei.
Cimitirul se asorteaza cu berea și cu țuica. Tristețea cu bunul gust vestimentar. Deprimarea cu ganja. Disperarea cu acidul. Preclasicii cu The Prodigy. Legea cu catastrofa. Impresioniștii cu orbirea. Soarele cu luna. Poezia cu asceza. Pacea cu moartea.
Pacea cu moartea... am zis.
Oglinzile sunt abominabile, iar Narcis e(ști) o curvă proastă.

Pă limba băieșașilor dă cartier,

lucrurile stau cam așa: niște omuleți să bat cu alți omuleți ca să iasă alți omuleți, mai curați, mai parfumați, mai muguri de fluier. Clar că tră să moară careva... și, iaca, dacă ne omorâm noi între noi, măcar facem de servici la un preten: unu la bulău – ălalaltu la spital, ca niște cocalari de la noi din bloc... Un fuck `em and their law pă invers: adică fuck us and our law... pentru tăntălăi... Războiu pulii cu ea însăși!
Muie la profa de română. Ne pişăm pă echipa favorită.

August...

Culorile se nasc, volens-nolens, din lupta psihopat-monocromă a mediocrității cu geniul. Unde noi suntem mediocritatea, iar geniul totul în afară de noi... Luminile de august sunt fabuloase, pentru că aici e toată bătălia... Ilie versus Ares. Berea versus țuica. Moartea versus renașterea. Soarele cu Luna. Brazii cu nuntașii. Miorița cu ciobanul. Înțelepții cu președintele. Frații între ei. Dușmanii între ei. Noi între noi. Toți – dar toți! – ne batem în august... pe luminile lui, din cauza și datorită lor, din sfatul și în pofida lor, de dragul și de ura lor.
În cealaltă ordine de idei... augustul e atunci când predai armele... că n-ai ce face cu ele... copleșit de forța crudă, insolentă și nenumărată a inamicului. Cazi la pace – dar la pacea războiului său. Pui propria armată şi pui propriul popor să ţi-o tragă, ţie şi patriei tale, în freză. De frica unui duşman căruia nici măcar nu-i pasă de frica ta, de armata ta si de poporul tău, de tine şi de patria ta...

--------------------
Soarele se irosește în caniculă. Greierele se irosește în prea frumos cântec. Toți cântă: până și fluturele, până și paianjenul și melcul cântă. Cântă nucul și cântă razele soarelui. Cântă norul și cântă stânca. Urzicile mai mult cântă decât înțeapă și apa mai mult cântă decât îneacă.
Totul... dar absolut totul pentru luminile de august.
Pentru fabuloasele Lumini de august...

Concluziv...

Totul e să nu joci murdar.
În august, dacă joci murdar, mori. Și mori dracului. Mori urât.
Bucata aia care, oricum, trebuia să moară...
Războaiele nu sunt niciodată gratuite.

Dacă iulie e un șah, august e matul. Sfârșitul color al războiului care anunță începutul oficial al recoltei.

Pentru poze, intrați pă facebook...

Despre uatăfac (I)

2011-08-17T19:18:00.000-07:00

- prolegomene, urări de bunvenit și angajamente la un proiect de manual de uatăfac -

Măhh... tot ce pot io să îți urez , ca la fratele meu și ceea ce-mi doresc și mie, îi să-ți găsești uatăfacu!

Să definim întâi uatăfacu: uatăfacu îi atunci când tu știi cum stă treaba, că ai citit sau ți s-o revelat dă la alcool, droguri, cărți, sex sau mă-ta, numa încă nu l-ai găsit. Îl cauți, în schimb, ca să-ți faci datoria față de tine ca de la om la om, ca de la uatăfac la uatăfac... ce mai?... uatăfacul tău ești, de fapt, tu – cum ai citit tu în Socrate ăla care n-o scris nimic, dar cunoaște-te pe tine însuți, fără să simți pleonasmul!

Problema ontologică la uatăfac

Ne-am născut cu uatăfacu-n noi... Cine nu, uatăfac!... chiar e handicapat rrrău... și e de dus în ceva rezervație de handicapați de uatăfac! Omu fără uatăfac e ca peștele fără branhii (biiine, baaah!), ca albina fără ac, ca rățușca fără mac. N-ai uatăfac în ADN, practic nu te poți numi om complet, pentru că nu ai nici măcar teoretic dorința de depărtare de problemă, ca s-o vezi din exterior și așa să te cunoști cât de cât pe tine... cum zice Socrate ăla.

Uatăfacul, așadar, e în noi... un bebeluș are germenele de uatăfac, e aprioric cum ar zice alt nene tare, un neamț care nu se joacă cu vorbele. De la Dumnezeu, de la naiba, de la Mama Natură, de la zeitgeist (vorba lu` alt neamț), de la greci, de la carne, de la plante, de la astre... asta rămâne de stabilit – fiecare cu uatăfacu lui, maieutic sau cinic, apolinic sau dionisiac, empiric, raționalist, dialectic sau metafizic, fenomenologic sau hermeneutic, ba chiar doar epic sau decât liric... mânca-ț-aș! Valoarea ontologică a uatăfacului este dată de preexistența sa în adâncurile firii, de infinitele moduri ale creației de a se manifesta în om. Uatăfacu este darul existențial-cosmic pe care ți l-a dăruit habar-n-ai-cine atunci cînd te-a făcut posibil habar-n-ai-de-ce.

Problema gnoseologică la uatăfac

Problema gnoseologică la uatăfac nici nu se pune de importantă ce îi, așa îi de simplu de înțeles: trebuie să știi că-l ai pe uatăfac în tine și, uatăfac, să te joci cu ideea asta... adică s-o gândești, s-o pui pe muzică, s-o dansezi, s-o pictezi, sculptezi, construiești... depinde de ce talente ai sau n-ai. Nu-i mare lucru, dacă n-ai talent la nimic, să repeți uatăfac/uatăfac până ce înveți ce-i ăla uatăfac... și-i ușor... ca unu plus unu fac doo uatăfacuri sau ca și noțiunile uzuale necesare supraviețuirii. Așa că cu educația îi ușor, și vorba unui rus tâmpit de pragmatic ce era cu propriile sale idei: nu poți – te-ajutăm, nu știi – te-nvățăm, nu vrei – te-obligăm! Orice om care își respectă inteligența, câtă o fi ea, condiția sau starea, tră să știe ce-i ăla uatăfac, că doară-i uatăfacul lui și nimeni și nimic n-are dreptul să-i confiște uatăfacul... și cu asta am intrat în probleme de drept constituțional, care-i frate cu teoria conoașterii și deci raportul cu ceilalți și fiecare cu uatăfacul lui care, cică, ar fi ideal să se termine unde începe uatăfacul celuilalt.

Cu adevărat-cu adevărat și pe bune-pe bune, n-o să știi niciodată cum stă treaba cu uatăfacul ăla adevărat, pur și dur, enciclopedic și idealist totodată, solipsist și patriotic deopotrivă... n-o să ai niciodată sentimentul uatăfacului împlinit... cum ar veni. Păstrează-ți îndoiala neobturată de autosatisfacția mulțumirii de sine și caută uatăfacul și după ce ți se pare că l-ai găsit.

Omule, cunoaște-ți uatăfacul, mai ales dacă îți pasă de tine... că dacă nu, uatăfac îți e numele!

Problema axiologică la uatăfac

Când ai uatăfacu mic, nu-i ok! Mai bine, dreaq, ai timolu mare, glicemia, apendicele sau alte alea... decât uatăfacu mic! Cu cât ți-e mai mic uatăfacu, cu atât mai dependent ești de uatăfacu lor. Uatăfacul ideal e uatăfacul lu Moise, a lu Kant, Nietzsche și Heidegger, a lui Derrida și încă câțiva... toți morți dar mai vii decât noi... cum îi și uatăfacăru ăla, care o preferat cucuta și să cânte la harpă înainte... ăla cu „cunoaște-te pe tine însuți”... adică vorbim de niște uatăfacări de madăfacări! Nici nu te poți apropia de coeficientul lor de uatăfac!

Ca să rămân la valorile locale...:) Noi suntem niște uatăfacări mai de cartier, așa... ni-s un fel de combinație de interlopi, gâște, bibliotecari, mizantropi, administratori de bloc, șoferi, afaceriști, muiști... tătă combinația... iar tocmai în asta ne stă valoarea! Uatăfacu nostru ideal trebuie să convergă către religie, către filosofie, către război și către dragoste, către soare și către lună, către flori și către copaci, către fluturi și către, în general, tot ce-i mai frumos ca noi... adică totul! Calea noastră e să mărim, zilnic, uatăfacu din noi și filosofia care implică demersul: să mergem la război cu uatăfac, la serviciu cu uatăfac, la morgă și la biserică, la botez și la înmormântare, la curve sau la fluturi... Nicăieri fără uatăfac! Fără uatăfac, te mănâncă de viu primul venit... zdrențe te face cu uatăfacul lui, dacă e mai tare decât al tău! Nu numai de aceea, uatăfacul tău trebuie să fie puternic și valoros. Argumentele sunt în tine!

(va urma)

Urări:

- Câtă vreme mai ai o țigară, un strop de adevăr în tine, o iubire, o casă sau o carte necitită, o stea care te place sau un dușman ce te vrea legumă, un trip de bifat sau un părinte de-ngropat, o teză de verificat sau un gând de dus până la capăt, un apus de văzut sau o muzică de ascultat – uatăfac... și uatăfac să îți fie inima!

- În orice caz, io când cresc mare și de când mă știu, filosof de uatăfac vreau să fiu!:)

Lightout

2011-08-12T16:32:00.000-07:00

Ca să simți lumina în starea ei plasmatic-hrănitoare, când eonii devin atomi elastici și îți intră, prin stratul subțire de celule al retinei, parcurgând labirintul complex al multor căsuțe încă neocupate, în glanda pineală, alimentând, astfel, cu combustibilul pur al interesului de sine, nemișcatul motor al melancoliei, trebuie să îți golești rezervoarele de restul statusurilor.

Soarele devine sursă de hrană atunci când te găsește gol de lumina deja memorată, imun la fotografiile întunecate sau arse, voalate în plictisul, dezgustul sau revelațiile prezentului. Memoria ochiului obosit de amintiri e o pânză de paianjen pe cât de prost țesută, pe atât de greu de înlăturat. Zdrențuită, fără vlagă, asemeni musculaturii unui muribund, privirea încărcată de clișee își mai poate contempla doar propria penumbră – un poncif afișat pe un ecran încremenit în spectrul roșu al agoniei ultime.

Ai iubit-o?... Atunci scapă de ea.

Văzul limpede e dincoace, nu dincolo de cortina pleoapelor... care, oricum, nu reprezintă decât plapânde membrane, vag-protectoare în fața prea-puternicilor îngeri – așa cum știm de la unul dintre ei –, atât de tandri în asistența lor, la rându-i atât de tandru asistată. Când memoria vorbește despre ceea ce a reținut, avem un recitativ obosit, o bârfă autoflatantă; când cromatica discursului despre prezent îmbracă formele firești ale naturii, ne aflăm în fața unei frumoase, fie și doar pentru că proaspete, partituri în derulare, iar când zăpezile de altădată se transformă în particolele invizibile ale unui plan uitat ascultăm melodia infinită a viitorului.

Dacă blackout e amnezie, lightout e anamneză – o memorie atât de îndepărtată de amintirea vulgară încât curba meditației sale atinge valoarea celor 360 de grade ale întâlnirii cu sinele. Pleci de la tine, te rotești în juru-ți și te reîntorci, pe partea cealaltă, trecând prin alter ego. Scrie-ți pe ceva să nu uiți să te uiți.

Amintirea nu e acompaniament – e bruiaj.

Să știi că răsăritul, soarele la amiază și apusul său, luna și cerul plin sau gol de stele, luminat sau în beznă, o furtună sau un nor alb, o groapă sau orizontul, un curcubeu sau fundătura unei păduri, o mare, un munte sau o câmpie, o pasăre, un pește, un greiere, un șarpe sau un tigru precum și fiecare clipă care le aduce sunt, de asemenea, priviri. Poate că adevăratele oglinzi – pentru că sensibile doar la tine... chiar ție adresate: potențialul unor aurore.

Unda de lumină care ți-a dezvăluit peisajul poate să devină particula elementară în jurul căreia să îți construiești insula. E un avantaj să începi totul de la un flash, pentru că e flashul tău, și e un privilegiu al celei mai profunde libertăți ca începutul să îl constituie cuvântul rostit de tine. În orice parte ți-ai îndrepta ochii e unghiul tău original și nimeni nu aude același sunet pe care îl percepi tu.

Drumul de la original la originar trece prin tine.

Porumbelul de piatră

2011-08-08T17:18:00.000-07:00

Porumbelul meu a încremenit în efigie ca un mort... dar nu-i mort...

E un fel de entitate zen, de sine și de stâncă stătătoare

Precum capătul meditației unui lung și spectaculos foileton...

Porumbelul meu s-a (de)săvârșit acum: împarte colțul a două laturi,

Întretaie două puncte cardinale: Răsăritul și Apusul.

E, cumva, punctul de convergență al oricărei priviri.

Cum a început totul?... La început l-am privit.

El mă urmărea în spatele unei priviri de stâncă ce nu mă privea,

În direcția răsăritului, în intimitatea unui răsărit care trecuse demult.

În spatele lui curgea un apus compus din cele mai enigmatice culori previzibile.

Am înlemnit cu mâna pe butonul declanșator al statuii sale virtuale și am imortalizat-o în stâncă.

Și am simțit în detașarea lui tot respectul de la războinic neîntrecut la războinic neîntrecut,

Și am știut amândoi că ăsta va fi fost momentul nostru de glorie pe-aici,

Prin jungla asta virtuală, care nici măcar copaci imaginari nu mai are,

Decât muze și mize fake, decât să aștepți răsăritul cu fața și apusul cu spatele... ca un vultur zen.

Dar ce altceva decât fericire detașată în propria melancolie

Poți citi în această subtilă melodie

A unui porumbel de piatră?...

Porumbelul meu... care a încremenit în efigie...

Porumbelul care nu aduce nimănui pace...

Decât sie-și pacea lui...

Cântec de la greier la greier

2011-08-03T12:24:00.000-07:00

Greier, greierașul meu

Ce mi te-a dat Dumnezeu:

Toată noaptea fii cu mine

Și vorbește-mi despre tine.

Cântă-mi un cri-cri de vis,

Lasă-ți sufletul deschis,

Spune-mi aceeași poveste,

Dimineața-mi ocrotește.

Eu sunt mare – fă-mă mic,

Fă-mă cântec din nimic,

Roagă-te si pentru mine

Când te-ascult, să-mi fie bine...

Cine iubește lasă...

2011-08-02T16:32:00.000-07:00

Cine iubește lasă-n pace,

Cine urăște vrea război.

Dragostea e o carapace:

Granița dintre ei și noi.

Credința este simularea

Unei înalte legături,

Iluzia și contemplarea

Unei dumnezeiesti capturi.

E un contur într-o oglindă:

Răsfrângerea crezului tău

Prin care visul își perindă

Binele despărțit de rău.

Înființez un Spital de fericiți!

2011-07-31T21:22:00.000-07:00

- și fericiți cei bogați cu duhul, că al lor va fi...

MANIFEST

Noi putem fi prima generație care pune semn de egalitate între fericit și nebun. Dar nu orice fel de nebun... ci nebun întru fericire! Cum erau ăia... nebunii întru Hristos... care acuma îs în calendarul cu sfinți... știi, nu?...
Pentru că fericirea – o știe orice imbecil! – e imposibil de atins în libertatea LOR, ne vom înființa prima Clinică liberă de boli. Nimeni nu suferă de nimic aici. Numai cei sănătoși autodeclarați nebuni pot accede. Cine e depistat că e nebun-nebun sau sănătos-sănătos, e poftit, respectuos, afară; analizele efectuate din sau de către orice actant exterior ție-ți (tautologie obligatorie!) nu sunt luate în considerare și sunt declarate nule.
Pacient, enoriaș, fuhrer, fraier, zeu, cimpanzeu sau curvă, rob sau orb întru vicii – intri sub ce statut te declari: ești liber să crezi că ești ce vrei tu să fii – singura condiție e să fii fericit și să lași să se vadă asta pe tine. E obligatoriu să porți, măcar din bun simț, un chip al fericirii. Fericirea să te îmbrace – cum îți cer ăștia haine sau, deseori, uniformă. Aici poți să fii și dezbrăcat: dar măcar arată a om fericit, așa cum în spitalele mediocre, bolnavul arată a bolnav.
Vom trata spitalul ca pe un paradis, iar el ne va trata la fel.

Reguli elementare de bun-simț

În incinta spitalului-paradis, toată lumea e obligată, față de sine însăși în primul rând, să râdă din suflet, din creier sau din viscere cel puțin o dată pe zi. Recomandabil o dată lungă. Cine nu poate să facă asta, e rugat respectuos să facă bine să i se plângă unui prieten, dacă-i vorba despre suflet, unui profesor, dacă-i vorba despre creier, sau unei fete, dacă e despre viscere. Cine n-are, i se va da – celor care au prea mulți, li se va atrage, la fel de respectuos, atenția s-o lase mai moale sau să facă schimburi între ei
„Niciodată n-am fost mai fericit” – să fie deviza noastră, și să credem în ea cu adevărat. Secundă prezentă după secundă prezentă. Fără trecut și fără viitor.
Nu că nu ne trebuie adepți... dar nu insistăm.

Prime reacții (auto)critice:

- Propunerea mea e ca arhitectura să pornească de la o groapă... nu în văzduh... ca și cea a lui Celan, săracul... ci o groapă-groapă... un buncăr de 50 de metri adâncime – inclusiv spirituală, atât adâncimea, cât și groapa – capitonat cu material mângâietor, atât tactil, cât și vizual și auditiv, deopotrivă rezistent la aproape orice.
- În Spital se intră și din Spital se iese fericit! – cum frumos întreba Andreea Dumici. Aici se pune semnul exclamării.
- Sigur că da, Anca Mihaela Anca, Fericirea este molipsitoare... așa că mari probleme cu acomodarea nu cred să avem.
- „La Cuibul de cuci” (mulțumesc, prietene Vasile Zamfir!) sună minunat și cât se poate de potrivit pentru (non)identitatea unui cuib conspirativ, de underground, așa... unul care să sperie mai mult decât provoacă și chiar mai mult decât îți smulge un zâmbet de compasiune... Pentru că așa e bine: să-i facem să se teamă că am putea pleca pe bune. Din lumea lor. Din libertatea lor.
(întreaga discuție – aici http://www.facebook.com/lucian.valeriu1#!/lucian.valeriu1/posts/1710183332743?notif_t=feed_comment ) – hai... care te bagi?

Cântec praf de Fortuna

2011-07-27T03:45:00.000-07:00

Steluța aia așa de tare strălucește acolo încât zici că nici nu-i în întuneric...
De pe ultimul apus s-au dus și ultimele rămășițe ale zilei.
Pe câmp am mai rămas numai noi și câmpul, cu care ne fumăm concomitent:
el pe noi... noi pe el... eu shotul lui... el shotul meu... și tot așa -
ca într-un menuet minimalist din care nimeni nu are niciun chef,
dar niciun chef să iasă.

A plouat mult și recele și-a pus amprenta pe afară,
Afară e bine și ploile stau acum peste aer cum stăm noi pe pământ,
Nu înțelegi ce a vrut să zică autorul, dar îți place cum spune:
Cum spune el ploii despre rece, binelui despre noi, câmpului despre negru,
Și cum toți trebuie să plecăm de lângă tot ce ajungem să iubim,
să iubim odată și-odată.

Inima ni se risipește pe câmpuri strălucitor de negre
Vedem steluțele care strălucesc după apus sau invers
Pe câmp doar noi și câmpul, fumându-ne reciproc frumusețea
Lăsând cuvintele să piară, ca într-un menuet din vis dar care nu mai începe,
Ca o ploaie rece înaintea celui mai fierbinte apus care mereu se amână,
mereu și mereu se amână.

Amyn...

2011-07-26T09:08:00.000-07:00

Când Dumnezeu ne vorbește, o face prin destine ultramediatizate. Stă cu camera fixată pe cei mai ciudați, pe cei mai demenți și pe cei mai talentați dintre noi, așa încât niciun amănunt – niciun strănut, nicio lacrimă, nicio înțepătură în venă, niciun gest – să nu rămână nepedepsit. Judecata de Apoi a oamenilor excepționali are loc în fiecare secundă a vieții lor: la noi, banalii, e suficient un rezumat al paginii de pe facebook... de exemplu, o copie de pe cartea de identitate, una de pe „actul de studii”, un search pe google – un dosar subțire, cum ar veni...

La ei nu. Amy era monitorizată 24 din 24 de ore, 366 din cele 365 de zile ale tuturor celor 27 de ani... toți bisecți... bivalenți, biunivoci... bi... ce vrei tu. O prietenă de la Londra mi-a povestit că acum vreo 3 ani, cea mai vizualizată „emisiune TV” din „capitala mediei” era cea cu Amy Winehouse: în ultrafilmata capitală, o grămadă de camere erau pe ea și urmăreau absolut tot ce face: cum se trezește, mahmură, dimineața, cum se pișă, ce bagă ca să-și revină, cum se machiază ca să arate a om, cum iese la birt, cum se face rangă, cum intră în studio, cum mângâie trei acorduri, cum trage pe nas, cum bagă hero, cum (nu) face dragoste. Milioane de muiști se uitau, ca boii, la ea și făceau pariuri „când o arestează”.

Back to Black live și nonstop, nu?...

Te întreb: cât ai rezista cu camerele pe tine?... Nu mă interesează ce faci: cum te trezești dimineața, cum te piși, cum te speli pe dinți, unde intri pe net, cum îți bei cafeaua, cum mergi la serviciu, cum te fut ăia și cum fuți tu pe altcineva, ca să fiți chit, cum îți faci și după aia cum îți achiți datoriile – cât ai rezista?, te întreb... și pentru câți bani te-ai lăsa, astfel, diseminat – că bănuiesc că asta cu banii te interesează în primul rând.

Trăznită de geniu – care geniu, când te trăznește, îi clar că-ți modifică de la ADN la SNC tot sistemul –, Amy nu a putut fi înțeleasă nici măcar de trăzniți... pentru că nici măcar ei, trăzniții, nu-s trăzniți la fel. Pe Amy și-o revendicau, atribuindu-și-o aleatoriu, aproximativ toți (i)responsabilii cu trăznetele la purtător: producătorii, polițiștii, redactorii-șef, dealerii, fanii, emo-kids-ii, rockerii, blueserii, loserii și alți consumatori. Amy a fost, deci, trăznită din toate părțile – iar dacă privești așa lucrurile (și io cred ca așa e cinstit să le privești), 27 de ani e nu numai o vârstă ce a făcut, temporal, față cu brio „cerințelor unui talent”, ci și un exercițiu de supraviețuire admirabil – dacă nu chiar matusalemică.

Amy s-a dus la Rehab, în sfârșit – dar nu în rehabul lor de căcat, pe care l-a repudiat pe cât de ironic, pe atât de tragic, pe cât de „blow”, pe atât de „puff”. Acolo nu mai sunt nici camere, nici dealeri, nici producători, nici redactori-șef și perverși nesățioși în a privi, de pe canapeaua din sufragerie, cum se manifestă un manifest al bolii Pământului.

Amy e una dintre foarte puținele creații PRIMARE ale divinității. Una experimentală… o probă dură. Și știi ce?... Așa – dar fix așa! – ne ajută Dumnezeu, cum ajutăm noi memoria dificilă a unei creații dificile precum Amy. Ea a fost o păcătoasă asistată de geniu, care și-a făcut rău exclusiv sieși. Noi suntem decât păcătoși:P

Amyn.

Ilie cel din Iulie... sau invers

2011-07-21T19:00:00.000-07:00

Ilie este aerul condiţionat de Dumnezeu, iar aceasta e aşa cum trebuie.

Iulie e partea lichidă din văzul tău şi din auzul tău, e paşii în spate ai racului căruia-i dai ce-i al Cezarului – mai ales dacă-i eşti prunc – dar e ŞI Ilie.

Ilie e „şi”-ul din Iulie. Tulburarea apocaliptică a liniştii, pentru ca apocalipsa să se amâne. E dreptul de şmecher pe care şi-l ia... pentru a i se merita efortul că ţine cerurile în frâu. E poezia oldies but goldies şi de calitate indubitabil-apriorică a marilor nelinişti din vremurile cele mai vechi... când pedepsele chiar erau pedepse, când un singur tunet spulbera un oraş, pentru ca în secunda următoare un fulger să indice altul. Dar şi când relaţia de mediere cu Dumnezeu nu se pierdea în intermediari precum biserica, şcoala, politica sau facebookul.

Uite, deci, cam cum stătea treaba:

Seceta isi abatuse nenorocirea peste tot tinutul de peste trei ani si mare parte din populatie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând juramântul Profetului sau, nu voia sa isi arate mila mai inainte ca Ilie sa fi inteles ca el nu doreste moartea pacatosilor ci intoarcerea lor la credinta (cf. Iezechiel 33 :11). Il trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunta ca urgia avea in curând sa inceteze. Ilie se arata in fata regelui care ramase surprins sa il vada venind, liber, pe cel pe care il cautase peste tot cu slugile sale si il invita sa adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntarii sale cu cei 450 de profeti ai lui Baal si cei 400 de profeti ai padurilor sacre intretinuti de infama Izabel. Cind toata lumea fu adunata, Ilie zise falsilor profeti : " Pâna când veti schiopata in genunchi ? Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa el ! Daca este Baal, atunci duceti-va la el ! ". El ceru ca doi tauri sa fie pregatiti pentru sacrificiu si sa fie asezati pe rug, dar fara sa aprinda focul si ii lasa pe falsii profeti sa aduca primii sacrificiul. Acestia il invocara cu strigate pe Baal, taindu-si carnea, din zori pâna in seara, dar in zadar. Ilie râdea de ei, incurajându-i sa strige mai tare, de teama ca zeul lor sa nu fi adormit sau sa nu fie ocupat cu alte treburi. La venirea serii, Profetul inalta un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 semintii ale lui Israel, sapa un sant larg in jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, si porunci sa fie varsata, in trei rânduri, apa din belsug peste victima, astfel incât sa se umple santul. Apoi adresa spre cer un strigat puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac si al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul si apa. Tot poporul cazu atunci cu fata la pamânt strigând : " Cu adevarat Domnul este singurul Dumnezeu ". Din porunca lui Ilie, falsii profeti fura prinsi si omul lui Dumnezeu le taie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El il anunta apoi pe Achab ca seceta avea in curând sa inceteze, apoi urca in vârful Carmelului si, plecându-se asupra pamântului, cu capul intre genunchi si mintea adunata in inima, incepu sa se roage. De sapte ori trimise pe slujitorul sau sa priveasca orizontul, in directia marii, iar a saptea oara un norisor isi facu aparitia, cerul se intuneca si ploaie cazu din belsug, raspândind pe pamânt binecuvântarea cereasca.

Dincolo de toate astea, iulie e „totul sau nimicul” verii. E bursa recoltei care a supravieţuit sau nu botezului focului turbat. E ori-ori-ul din furtună, deopotrivă cum e sau-sau-ul din încremenirea în caniculă. E ventilatorul sau vântul arzând, suflând pe un corp în arderea sa lichidă. La 43 de grade, peste un hoit în prelingere, își scuipă asfaltul vipia de 61 de grade. Diferenţa eşti tu... din care a rămas media unui mort. Copacul sub care te aşezi măcar cât să vezi e răgazul unei respiraţii... dar şi lui îi e greu... plutind cu visul între binecuvântarea unei adieri de noapte şi blestemul trăznetului care-l va desfiinţa.

Dar am mai spus despre cât de copaci rataţi suntem...

Treci, Iulie, treci!... Arată-ne cum arată roata unui car de foc... dar nu frâna lângă noi! Sparge, Ilie, cu biciul ăla, nori, şi dă-ne din ei doar ploaia pe care o putem duce... că şi aşa suntem amărâţii lu` peşte de când ne-am transformat, iremediabil, în interlopi de suflete.

Rămâi la nivelul de metaforă a apocalipsei... deocamdată... Antrenează-te pentru aia care va veni... ca atunci când o vei conduce, să iasă o treabă ca lumea.

Furtuna – partea a III-a...

2011-07-12T11:00:00.000-07:00

Ai curajul să-ți faci Testul Rorschach pornind de la nori?...

Ai curaj să zbori?

Ai curaj să zbori?...

Ai curajul să simți floare cu floare?...

Până când dispare...

Ai curajul să-ți privești în ochi fiecare moarte?...

Pe fiecare-n parte?

Pe fiecare parte?...

Ter(m)en

2011-07-08T11:44:00.000-07:00

Timpul ne face mai slabi iar spațiul ne omoară. Spațiul este matricea oricărei deveniri iar timpul este receptacolul respectivului spectacol. Judecata acestor frustrări este frondă, dar înainte de a fi astfel este ea însăși o frustrare – neîmplinirea unei lucrări de a cărui demers nu ești responsabil. Cunoașterea e un handicap – gestul cu mărul merita alungarea noastră din paradis: pedeapsa, exilul, confuzia, „viața”. Scrisul este mărturisirea, pentru noi înșine, a acestor umori. Metafora, dar și metonimia unui penitenciar de scrum.
Afinizarea, la întâmplare, a acestei mafii divine, extrem de suspectul complot între guvernatorii invizibili ai destinelor noastre să fie dragostea...

lucian valeriu@timebomb (1.)

2011-07-07T11:33:00.000-07:00

„e o greseala imensa sa iubesti! iubim si ne iubim prea mult... de la varste foarte fragede... cand inca nu avem nici macar exercitiul tacerii...” - zice timebomb... si ma pune sa continui eu...:(

Tablou cu situaţie albastră

l.v.: bine, băhh... pulică-frânaru... sau cu puii mei sa-ti zic, ca sa ne-nelegem: am 44 de ani... cu asta trebuie inceput... deci 30+ cât ai tu, băhh... fă o aritmetică facilă, de-aia de-a ta... și vezi ce-ți iese... că-ți dă cu rest... hai că ș-așa azi-noapte am visat cu Celine... știi tu... ăla de la capătul nopții! ;)

ascultăm aceeași muzică, iubim aceleași femei... asta e clar... io pe mă-ta... sau, mă rog... generația ei... ca să-nțelegi... adica a mea... adică a mă-tii... de mă-ta aia anonimă depinde tot... eu sunt tatăl tău cert... ma-ta-i aia incertă... mereu alta... mereu altă formă și conținut diferit... mamele tale au avut de la 16 la 66 de ani... aci să vezi încurcătură numerologică... bașca încă câteva care ti-au fost mame înainte de a te fi născut, când pe încă nici erai mai bătrân decât vârsta ta... de nu s-ar povesti...
io știu că tu ai chef de filosofie existențialistă la 4 dimineața (da... 4.44... deșa ești vedetă pe numărul ăsta... pe succesiunea lui pește... cum îs io ăla care a avut ghinionu să pice cu 666 pe facebook:)), da incearca cumva sa dormi si pe mine sa nu contezi, ca nu-s io nici Oedip, nici ta-su... ca să fie clar!

t: „o pulă... vezi că-ți fut o praștie-n picior și pic cu tine pe artileriei de nu te vezi! nu mai vorbi așa cu mine, că fug de acasă și ai belit pula singur... te las pe mâinile lor și mi se rupe... vezi că știu să fug de-ți rup inima-n două!... maturul pulii mele!”

(nu, nu te poți certa cu timebomb... despre asta încerc să scriu... e prea prost pentru secolul ăsta și prea violent autoeducat pentru vîrsta lui... a citit Procesul la 11 ani și la 12 ani a scris despre Kafka pentru prima oară... e, poate, cel mai bun text al meu, din toate timpurile... al lui?... dracu știe... și-a făcut tatăl biologic să plângă în fața talentului său la 10 ani.... a scris despre Preda în viziunea lui Nilă în clasa a V-a... eu sau el am avut bulimie culturală în faza cea mai cronică posibilă... la 10 ani aveam Rebreanu citit tot... inclusiv Adam și Eva și ceva interpretări de Eliade pe temă... polemici... amestecături, corect... da veneam după vacanța de vară cu 180 de cărți citite... devoram biblioteci; eram fluturele lor... eu cu el... când nu eram io, numa timebomb... unu-și-unu... ca două aripi ale aceleiași lepidoptere...
timebomb e ceva aducător de molimă... de o molimă definitivă... dar, vai... ce coșmar frumos!:)

O mică spovedanie a lui timebomb

2011-07-04T12:12:00.000-07:00

Aproape că pot să jur pe adevărul ăsta... deși niciun fel de trecut nu mă leagă de niciun fel de experiență; nicio carte nu mă domină și nicio căzătură nu mă sperie; nu mă latră niciun câine... la propriu... și nu mă cacă nicio pasăre; nu mă murdărește nimic din natură... mă murdărește aproape orice contact cu oamenii; abilitățile mele sunt dobândite și moștenite nativ... nu-s fakeuri aposteriorice, trecute prin școli de căcat; în mintea fiecărui profesor care m-a cunoscut am lăsat o steluță și în mintea fiecărui elev o dragoste – iar asta nu înseamnă timp, ci non-timp transformat în eternitate... atâta cât pot ști eu aprioric despre fizică. Fac catering direct cu Robinson Crusoe, la prima mână, așa că... inclusiv din punct de vedere al legilor (repet!) voastre sunt o batistă albă... de aia de o fluturi la despărțire... iar dacă vreau ambrozie, comand direct la 112:); tripurile erotice mi le iau direct de la Hoffmann (unciul E.T.A. sau bunicu Albert... care cu norocul lui).

Aproape că pot să jur, deci, că nu am un limbaj comun decât cu cel al bagabontului, cu al hienei de stradă, cu al scârțâitului unei hinte la două noaptea, cu al câinelul întețindu-și paza... poate un pic și cu al polițistului de patrulă... dar asta-i poveste mai complicată, cu polițiștii;), cu al lunii în toate fazele ei, cu al oricărui apus, deci.

Dacă nu ești în stare să vorbești în limba ta, așadar, nu vorbi: lasă pe nimeni să o facă. Mă refer, desigur, la limba libertății tale!

Legea e un drog ilegal din punct de vedere metafizic

2011-06-29T11:12:00.000-07:00

Când ești 20% pe ganja și de restul xanax e poate un echilibrul precar, dar preferabil celuilalt, ce ți-l mai predau profii, părinții, sau politicienii la televizor, și care oricum te minte. Un pic de alcool trebuie pus...așa... cât pe o rană, dar cât să nu le confunzi.

Dacă proporțiia ți se pare facilă, încearcă, faza de 50-50, dar ia cu tine și un prieten... eventual unul care ori a fost polițist, ori a avut o treabă serioasă cu gaborii... dar vezi, să-l cunoști de mic, să știi unde stă și să-l ai cu ceva la mână.

Umblă, dacă te ține, tot timpul varză... vezi tu cum faci... că oferte-s destule pe piață: bei whiskeyul președintelui, bei courvoisierul șefului poliției, mojito-ul ministresei, votca șefului de partid, țuica de cireșe a primarului; dar tragi și din pipa ambasadorului, ambrozia dintr-o narghilea, o linie din coxul băieților, sorbi șampania de pe sânii amantei, mai te riști cu un timbru sau măcar un fum dintr-un bong cu mix inteligent; sau, ghinionul tău: berea la pet, vinul din praf, scandilicul șantieristului, mitilicul șomerului și alte motorole până la aurolac.

Când vorbim în profunzime despre buretele înmuiat în ceai de pe buzele călugărului cu schitu-n stâncă, de incantația muezinului sau concentrarea întregului efort al clopotarului pe refrenul minimalist al ritualului, la câte o-nmormântare, despre ultima scrisoare a sinucigașului sau prima a îndrăgostitului, când avem în vedere demonstrația la tablă a savantului, rechizitoriul procurorului, discursul de la tribună al întâmplătorului ales ori de sărutul ciclistului care a ajuns primul în vârful Alpilor, să știi, tot la droguri facem referire – numai că ne place să ne definim ipocrizia drept morală, plăcerea drept credință, norocul drept totem și obișnuința drept natură: locurile comune sunt cele mai ușor frecventabile, iar efortul de a le transforma în spații proprii și îngrădite – caz fericit – de alții este incomparabil mai facil decât construirea unui falanster.

Înlocuim rigoarea meditației cu legile primite de-a gata – deși n-am contribuit la niciuna dintre ele: nu suntem autorii și nici eroii lor nu suntem. Gândirea noastră este un aparat de deconstruit, dar care niciodată nu pornește, iar când funcționează o face cu combustibilul altora, si revoluția nu e a ta. Consilierii noștri, numiți de alții, ratați sau imaginari dau măsura schizofreniei care ne bântuie veghea, ne subminează luciditatea și ne rupe somnul în fragmente de coșmaruri premonitorii.

Când o să pleci dincolo, toate acestea își vor pierde valabilitatea temporară; te înșeli irevocabil și executoriu dacă crezi că vei fi exact altfel decât acum, că eul tău se va deforma, luând forma unul yin-yang, într-atât încât să devină liber de toate astea. Că sclavia ta perversă va deveni libertatea onestă și absolută.

Ești legea cu care ai fost contaminat. Te-ai trezit gata vaccinat și ai devenit dependent de tratamentele lor cu mult înainte de a te fi îmbolnăvit. Nu există alt tip de evadare decât cea în singurătatea ființei tale.

Luna

2011-06-21T03:33:00.000-07:00

- o mantră -

Pe propria-ți privire așezat

S-aștepți s-apară luna aurie:

Să-ți ordoneze cerul înstelat,

Să umple-un gol în inima-ți pustie.

Să-mbrace forma sufletului tău,

Să îți fixeze visul într-un punct,

Să-ți devieze tandru gândul rău

Din drumul însemnat de-un zeu disfunct

Măcar pentru o clipă. Să dea-ncet

Murmurul surd ce te domină-ntr-una;

Lasă-ți singurătatea amanet

În clipa când pe cer răsare luna.

------------

Cu ochii pe traseu-i sideral

Plimbă-ţi privirea ca prin labirint,

Pune un semn al trecerii, real,

Să-ţi fie, la întoarcere, alint.

Drumul ţi-e şchiop. Privirea poticnită

Se-agaţă de lumina maculată,

Înşelătoare şi nepotrivită

Pe care-ai dobândit-o-aproape-odată

Cu darul ei. Pe când lumina lunii,

Serenă, caldă și prietenoasă,

Te-nvăluie in nimbul perfecțiunii

Și îți arată drumul către casă.

------------

Culcat pe spate intră-i în halou

Și înnimbează-ți, calm, melancolia,

Fă-te comod, ca-ntr-un luxos landou,

Compune-ți, din eonii-i, poezia.

Reține din descântecu-ți tăcut

Nimic afară de îmbrățișarea

Cu care ți-a primit, neprefăcut,

Corpul ceresc corpul de scrum, mirarea;

Ca să adormi învăluit de lună,

Citit de ea, tu însuți cititor:

Lector, lectură, visul dimpreună,

Altar, mormânt, matrice: somn ușor.

------------

Abis și culme, bornă, melodie,

Sentință, mântuire și balsam,

Știință, templu, vis, ontologie,

Ursită, onomastică și hram,

Dans matematic, tainic portativ,

Astru divin și termen aprioric,

Sărut final și sens calitativ:

Luna e anotimpul categoric.

E axa de lumină-a vieții tale,

Dansul nocturn în haina cea de gală

A epicii mereu transcendentale –

E luna ta. E mantra ta finală.

Iunie – Sărutul Lunilor...

2011-06-15T09:09:00.000-07:00

Sărutul e acceptarea unei dorite vecinătăți. Vecinătatea e presupoziția unui paradis. Paradisul este anihilarea oricărei forme de trecut în conștiința unui viitor autopredestinat. Autopredestinarea este forma ideală de apriorizare a eului transfigurat în desăvârșire. Desăvârșirea este miracolul continuei iluminări. Iluminarea este evoluția perpetuă de sine atunci când ești una cu îngerul. Îngerul este metamorfoza unei alterități exterioare în alteritate interioară. Alteritatea interioară este un astru absent devenit satelit natural. Satelitul natural perfect este Luna. Luna este un sărut.

Iunie este casa sărutului. Lunile anului se întâlnesc în iunie ca să se sărute.

Copleșită de responsabilități – agricole, astronomice, erotice, climatice... pe cât mundane pe atât cosmice –, obligată să sinonimizeze toate categoriile, luna gemenilor este simetria prin excelență, este sărutul perfect. În temperatura sa edenică, ante și post-solstițiu, își găsesc împlinirea cele mai suave și mai subtile forme de viață, se autorizează cele mai engmatice pogorâri și se oficializează cele mai misterioase plecări.

(Apariția lui Schumann, dispariția terestră a lui Eminescu, Pogorârea Sfântului Duh, zborul spre vesnicie al Sfântului Anton sau eclipsa totală de astăzi sunt câteva exemple aleatorii și, în macroeconomia metafizică al Universului, aproape prozaice:)

Contopire a dihotomiilor, anihilare a antitezelor, unificare a contrariilor, iunie este o ședință boreal-australă – apoteoza concluzivă a primei veri... o primă-vară în forma unei nesfârșite spirale a cărei cheie e propriul său nucleu, o indecidabilă... dar care deschide toate ușile și care eliberează orice drum.

Iunie e atunci când lunile devin lumi și se sărută...

timebomb

Generalul Istorie-Alzheimer, Cuvântul și Dumnezeu

Capitolul Roșu

Antiadio

Când iubești, dă pe-napoi!

Steluțe

Când soarele-și prelinge lumina pe un plop

Fractal de gheață

Ianuarie: marele gri

Gnoză

Timpul e mort...

„Am slăbiciuni pentru cine am eu chef!”

2012

Așa să ne ajute ce iubim!...

Soare de decembrie

Și înainte de cuvânt?...

Copacul lui timebomb

Moneasa: paranoia blues...

O aureolă brun-roșcată: pastel

Gol (2)

Un frate grec de pe timpul lu pazvante

De ce iubesc tramvaiul

Stare de decembrie

Am vrut să scuip

Cum e cu dorul...

O sinucidere murdară

Despre eleganța tristeții...

O frunză-n râu nu-și este o cădere

Noiembrie (3)

Da

Noiembrie (2)

(un fel de autoplagiat de pe facebook:)

Noiembrie (1)

Gol

Dorință de toamnă

Arhanghelii Mihail și Gavriil – Anticiparea Paradisului

Soldat underground

Când cerul plouă toamnă aurie...

Un an aici, cu timebomb

Indecidabila octombrie

Ziua în care voi scrie despre Dapyx...

duostază

Trăiesc în compania unui vampir energetic

odarvaicecomoara...

Octombrie devreme

Haiku

Despre moarte

Pisica știe!

O bucată din noapte cu Cornel

Variațiuni la un refren

Siena ars poetica

Iubesc femeile trecute de prima frumusețe

O contribuție la definirea schizofreniei

scurtătura lui timebomb…

O întâlnire imaginară

Clarobscur cu Brahms

Din ciclu` „șocant pentru adulți”...

Printre cuiburi de mistreți

Maxime minime

Septembrie

Plictis precoce, zici?!:))

Cumva despre poezie – non-gen...

Oficialilor!

O dimineață infinită

De ce nu-s cu morala...

Îngerului

Borges cel fără de limite...

Lumini de august

Despre uatăfac (I)

Lightout

Porumbelul de piatră

Cântec de la greier la greier

Cine iubește lasă...

Înființez un Spital de fericiți!

- și fericiți cei bogați cu duhul, că al lor va fi...

MANIFEST

Reguli elementare de bun-simț

„Niciodată n-am fost mai fericit” – să fie deviza noastră, și să credem în ea cu adevărat. Secundă prezentă după secundă prezentă. Fără trecut și fără viitor.

Nu că nu ne trebuie adepți... dar nu insistăm.

Prime reacții (auto)critice: